Articol publicat de LaPunkt.ro (13 ianuarie 2015) şi de ziarul Naţiunea (16 ianuarie 2015)
Prezenţa mare la vot din turul al doilea al alegerilor prezidenţiale de anul trecut, cea mai mare din ultimii 18 ani, este un semn că românii s-au săturat de eterna tranziţie post-decembristă, fiind totodată un indicator al faptului că aceştia au înţeles că votul este datoria minimă care trebuie îndeplinită de către societatea civilă pentru ca democraţia să funcţioneze. Mobilizarea cetăţenilor este îmbucurătoare, chiar dacă pentru o eficienţă sporită a democraţiei este nevoie de mai mult.
Oricare ar fi „aleşii poporului”, aceştia nu vor putea cu adevărat să fie reprezentativi pentru electorat atât timp cât vocea cetăţenească nu se face auzită în mod concret, lucid şi nu în cele din urmă, civilizat. Şi nu mă refer aici doar la opinia publică adesea „vocală” prin intermediul mass-mediei, ci la prestanţa societăţii civile care este încă absentă nemotivat. Armonia cetăţii se atinge în urma fluxului continuu de informaţii dintre stat şi societate, iar atunci când unul dintre cei doi actori nu este capabil să comunice, o stare tacită de neîncredere pluridimensională se cronicizează. Iar dacă statul comunică prin intermediul instituţiilor sale, lipseşte doar vocalitatea societăţii civile. Aceasta din urmă are la bază anduranţa civică a membrilor cetăţii, demers necesar şi asumat benevol în mod piramidal, pornind de la simplul cetăţean şi până la aspirantul la o funcţie publică: primul pentru că orice gest civic poate constitui un precedent cu potenţial rutinar, iar cel de-al doilea pentru că odată devenit reprezentant al administraţiei statale trebuie să fie conştient că fără o dinamică socială bazată pe respectul reciproc dintre stat şi societate, cu greu ar fi fost tangibilă şi accesibilă funcţia publică ocupată.
După cum se poate deduce, pentru ca democraţia sau statul de drept să funcţioneze, este nevoie de o societate civilă conştientă de propria „misiune”. Orele de educaţie civică sunt binevenite însă, cred eu, insuficiente. Educaţia civică are nevoie de un spaţiu vital, atât public cât şi privat, care să nu fie limitat sau viciat mental. Pentru ca civismul să dea roade, trebuie îndepărtate acele metehne sau frici care împiedică transpunerea raţiunii civice în fapte cu potenţial benefic pentru binele comun.
Democraţia are nevoie să respire aer civic curat, fără „transgresiuni” egocentriste şi fără promisiuni „demne” de vreun colectivism „cu faţă umană”. Deci implicare stratificată social şi convergentă în mod voluntar.
Din păcate, nevoia de civism este prost sau deloc înţeleasă deoarece somnul raţiunii continuă să nască monştri asociali. Mai exact, gândurile împrăştiate din mintea cetăţeanului român de rând opacizează luminiţa civică de la capătul tunelului, astfel încât nu mai este întrezărită relaţia dintre implicarea obştească şi armonia sau confortul social. Se poate vorbi de o agnozie publică manifestată printr-o indiferenţă generalizată şi acceptată acritic.
Fie că este vorba de lipsă de temeritate sau chiar de teamă, de educaţie lacunară sau de revelarea vreunui univers materialist, de angajamentele unei funcţii statale sau de o situaţie economică descurajantă, indiferenţa tronează nestingherită. Oricine este capabil de gesturi publice a căror semnificat civic să fie perceput de cei din jur, indiferent că vine din partea unui ins estropiat de soartă sau din partea unui magnat sau a unui politician de succes. Libertatea fiecăruia începe şi se termină lângă libertatea altcuiva, astfel că orice gest individual poate deveni un veritabil „imitatio civicus”.
O altă faţă a indiferenţei este fatalismul: nu contează ce întreprind eu, situaţia este oricum fără ieşire pentru că sistemul este viciat. Un silogism devenit normă şi totuşi, ca orice silogism, atât de fals! Faptele mari sunt posibile datorită miilor de paşi mărunţi, care deşi aparent nu au vreun potenţial meliorist, pe termen lung devin experienţă sau consuetudine preţioasă pentru generaţiile viitoare. Schimbările importante se pot produce doar atunci când norma afirmă că până şi cel mai nesemnificativ gest individual are de cele mai multe ori o valenţă civică care susţine invizibil schimbarea. Când norma infirmă acest adevăr, intervin pe rând resemnarea şi frustrarea iar cercul vicios se închide.
Fatalismul (secondat de felurite resentimente) este unul dintre ingredientele de bază ale oricărei ideologii. Privind formele de manifestare ale indiferenţei contemporane din acest unghi, se poate trage concluzia că această veritabilă apatie civică a căpătat o nuanţă ideologică pentru că obturează dezvoltarea normală a societăţii, cronicizând tranziţia şi ridiculizând orice virtute civică.
Nu este nevoie de gesturi necugetate, motivate utopic, ci de optimism civic dublat eventual de integritate caracterială sau măcar de o fărâmă de spirit comunitar. Altfel, riscăm să schimbăm o abordare socială primitivă cu o utopie mesianică, perspectivă nerecomandată de memoria recentă, sau în cel mai bun caz, ne aventurăm să plutim în deriva tranziţiei fără nici o finitudine. (Remus Tanasă)