Autor: R.T.

creier

Articol publicat de LaPunkt.ro (1 noiembrie 2014)

Celeritatea cu care unii prescriu reţete maniheiste pentru hibele societăţii în care trăim scandalizează şi invită intelectul uman să iasă din starea de apatie sau de indiferenţă atotsuficientă. O constatare care degajă pesimism datorită potenţialului recurent al istoriei, dar şi optimism căci, nimic nu are efect mai consctructiv decât iminenţa unui „îngheţ” moral.

Sfârşitul regimului comunist şi „democratizarea” peste noapte a României au deschis un drum al tranziţiei însoţit de o serie de probleme pe care societatea românească a mileniului al treilea trebuie să le rezolve cu calm, făcând apel la raţiune şi la moderaţie. Doar pentru că avem o clasă politică a cărei probitate morală lasă de dorit nu înseamnă că soluţia este să nu mai mergem la vot şi nici să ne batem cu pumnul în piept că oricum votul individual al fiecăruia nu schimbă nimic. Drept consecinţă, strigăm „jos clasa politică coruptă”, după care considerăm că am găsit antidotul însă, din păcate, ceilalţi sunt orbiţi de demagogie politicianistă. Dacă şi ceilalţi şi-ar da seama!

O asemenea regie este des întâlnită, însă, ca orice fabulaţie devenită clişeu, este pur şi simplu sterilă. (mai mult…)

„Înainte de a schimba ceva, trebuie să ne dăm seama că trebuie să se schimbe ceva. Dar nu am ajuns încă atât de departe. Munca e puntul de referinţă al societăţii noastre capitaliste. Mentalitatea politică e exată pe avantaje competiţionale, productivitate, concurenţă şi rate ale dobânzii, iar consecinţele concrete asupra oamenilor sunt luate mai puţin în considerare. Cine vrea să facă ceva împotriva exploatării complete de sine trebuie să se apere mai întâi împotriva dominaţiei totale a muncii. E important să realizăm că putem gândi dincolo de sistem. Această carte nu e o chemare la încetinirea societăţii sau la grevă. Dar să nu uităm că biroul nu trebuie să devină automat un templu al realizării individuale. Ideea că omul poate crea doar la muncă lucruri care rămân, că o carieră abruptă e sinonimă cu o viaţă bună nu se bazează, în ultimă instanţă, pe o ordine naturală, ci e o invenţie omenească. Sau, altfel spus: e o ideologie, o concepţie rigidă despre lume, bazată pe anumite precepte care nu mai pot fi puse sub semnul întrebării de credincioşi. Această adevărată «Biserică a Carierei» e o instituţie atotputernică”.

*Jakob Schrenk, Arta exploatării de sine sau minunata lume nouă a muncii, Bucureşti, Humanitas, 2010, p. 243.

Citeşte câteva pagini din carte AICI…

În cadrul unei conferinţe intitulate „România culturală şi senzaţia (in)utilităţii” (2011), scriitorul Dan C. Mihăilescu a vorbit despre rostul intelectualilor în vremuri de criză.

„Evitând tentaţia lamentaţiei (la care tema predispunea într-o anumită măsură), conferenţiarul şi-a precizat poziţia lăuntrică de la bun început, şarjând împotriva catastrofismului programatic prezent în discursul mass-media actual. Ce a urmat a fost o densă şi foarte tonică pledoarie pentru demnitatea intrinsecă a intelectualului de vocaţie, pe care Dan C. Mihăilescu a adresat-o tinerilor din perspectiva unui om de cultură cu fibra călită înainte de 1989.

«Noi care ne-am format fără libertăţi pe orizontală, am avut trăiri culturale de o fervoare extraordinară», a mărturisit vorbitorul, subliniind că cei din generaţia sa au fost educaţi în spirit de luptător, în sensul că «fiecare intelectual era un luptător cu regimul, cu dictatura». Astfel, faptul că «aveam un adversar, ne-a dat un blazon, aveam un rost şi ne-am format ca nişte samurai». Fiind angajaţi într-o permanentă luptă de hărţuire cu regimul, intelectualii formaţi în perioada comunismului îşi găseau evadarea pe verticală. Mult mai periculoasă pentru vocaţia creatoare este atmosfera de acum, întrucât generaţia actuală nu mai are un adversar clar în faţa căruia să reziste, dispunând de toate libertăţile pe orizontală, ceea ce a dus la o golire de densitate, de intensitate şi de blazon a tinerilor. (mai mult…)

Începutul de campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale oferă observatorului politic o panoramă destul de evidentă a temelor abordate recurent de către candidaţi. Cea reflectată poate cel mai expresiv de către candidaţii cotaţi cel mai bine de către experţi pare a fi tematica legată de identitate. Şi nu mă refer aici doar la identitatea etnică ci şi la cea spirituală sau cea socio-economică. Nu abordarea tridimensională ar trebui să ne surprindă, ci axialitatea şi destinatarul discursului articulat de către candidaţi. Mai exact, care tabără foloseşte mai incisiv o astfel de tematică şi cum dezvoltă aceasta propria viziune asupra subiectului?

Atât dreapta, în special prin candidatul ACL, cât şi stânga prin candidatul PSD, au avut posibilitatea de a-şi expune concepţia asupra nevoii polimorfe de identitate, însă ceea ce se poate remarca este faptul că în general oamenii stângii au fost mult mai activi din acestă perspectivă. Afişele electorale, dezbaterile televizate, declaraţiile sau articolele de presă şi chiar atacurile la persoana contracandidaţilor, relevă un mesaj identitar înţeles ca sumă a caracteristicilor materiale şi spirituale ale persoanei umane, mult mai vizibil la reprezentanţii stângii decât la vocile de dreapta. (mai mult…)

writing-2

Indiferent de subiectul ei, o lucrare științifică trebuie să respecte anumite norme de întocmire a aparatului de note și a bibliografiei, precum și niște norme de tehnoredactare. Aceste din urmă sunt variabile, de obicei fiind fixate de către cei care solicită lucrarea (comitetul unei publicații periodice, organizatorii unei conferințe etc.). La Facultatea de Litere din Cluj, cutuma academică pretinde redactarea cu TNRoman de 12 pct, spațiat la 1,5 rânduri pe o pagină cu margini uniforme de 2,5cm, cu excepția celei din stânga, de 3cm (aici se leagă lucrarea de obicei).

Normele de întocmire a sistemului de referințe sunt însă fixe, funcție de sistemul ales, care trebuie respectat întocmai de la începutul până la sfârșitul lucrării.

1. Sistemul european (francez), recomandat tradiţional de Academia Română (mai mult…)

„Întrebarea dacă libertatea este un lucru bun sau rău îmi pare la fel de iraţională ca aceea dacă focul este bun sau rău. Este şi bună şi rea în funcţie de timp, loc şi circumstanţă, iar un răspuns complet la întrebarea «în ce cazuri libertatea e bună şi în ce cazuri e rea» ar implica nu doar o istorie universală a omenirii, ci şi găsirea unei soluţii complete pentru problemele puse de o asemenea istorie. Gradul cunoaşterii noastre, cred eu, nu ne permite să enunţăm un «principiu foarte simplu, îndreptăţit să cârmuiască în mod absolut relaţiile societăţii cu individul pe calea costrângerii şi a controlului». Trebuie să procedăm mult mai precaut şi să ne mărginim la remarcile sugerate de experienţă despre avantajele şi dezavantajele constrângerii şi libertăţii, în fiecare caz în parte.”

(James Fitzjames Stephen, Liberty, Equality, Fraternity, New York, Holt &Williams, 1873)

Vezi/descarcă gratuit cartea AICI…

„Odată cu slăbirea ordinii morale, «lucrurile se destramă […] anarhia se dezlănţuie asupra lumii…»[1] Din culturile greacă şi romană s-a ales praful în virtutea aceluiaşi principiu. Ce putem face ca să prindem iarăşi puteri?

Unii oameni bine intenţionaţi vorbesc despre o «religie civilă», un fel de cult al patriotismului, întemeiat pe un mit al virtuţii naţionale şi pe venerarea anumitor documente istorice, împreună cu o morală utilitaristă. Dar asemenea experimente de natură seculară nu au funcţionat niciodată satisfăcător; şi nu mai e nevoie să subliniez pericolele unui astfel de crez artificial, vecin cu naţionalismul: exemplul ideologiei Partidului Naţional-Socialist din Germania, acum o jumătate de secol, este un exemplu suficient. Idolatrizarea statului sau a unei comunităţi naţionale nu este un înlocuitor sănătos al comuniunii cu iubirea şi înţelepciunea transcendente.

Nici încercările de a convinge oamenii de «utilitatea» religiei nu au mai mulţi sorţi de izbândă. (mai mult…)

iluzie-optica-doua-maini-108

Articol publicat de LaPunkt.ro (3 septembrie 2014)

În prima parte a lunii august, societatea românească s-a confruntat cu o veritabilă şarjă împotriva justiţiei, un val de nemulţumire catalizat de către un trustul media Intact (Antena 1, Antena 2, Antena 3, Jurnalul Naţional, Radio Zu, etc.) şi îndreptat împotriva sistemului judiciar autohton. Fără a face vreun proces de intenţie şi fără a intra în „culisele” care au declanşat această ofensivă, doresc să invit cititorii pentru a reflecta asupra faptului în sine.

Un astfel de atac mediatic ar putea indica un moment de cumpănă deoarece nu este exclus să hrănească o isterie latentă care să ne trimite cu gândul la „trecerea” pe care Georges Sorel a avut-o asupra cititorului de rând şi asupra elitelor atunci când la începutul secolului al XX-lea a publicat cartea „Reflecţii asupra violenţei” (1908). Trimiterea ar putea părea forţată însă doresc a reaminti că în lucrarea mai sus enunţată G. Sorel postulează ideea conform căreia miturile adaptate la timp şi spaţiu sunt vectori care influenţează decisiv istoria; unele fantasme sau himere nu trebuie să aibă nimic de-a face cu raţiunea pentru a se manifesta concret în societate, mai ales atunci când „prind forme înaripate” în mentalul colectiv.

Memoria istorică ne cere să prevenim orice „reţetă” capabilă să dinamiteze scena politică sau să pulverizeze contractul social încheiat între indivizii unei societăţi. Suferinţele secolului al XX-lea ne obligă să ne ferim de orice formă de nihilism, iar logica soreliană, ca atâtea alte expresii ale radicalismului, are „darul” de a încuraja nihilismul şi precipitarea politică. Ar fi util să ne reamintim că în prima parte a secolului al XX-lea, mai întâi Lenin şi apoi Mussolini, au ajuns la putere „înflăcărând” imaginaţia maselor şi, întâmplător sau nu, ambii lecturaseră „Reflecţii asupra violenţei”. (mai mult…)

copacul-fericirii2Articol publicat de LaPunkt.ro (26 august 2014) şi de Portalul de contact româno-maghiar Corbii Albi (5 ianuarie 2015)

„Schimbarea” care a survenit în România odată cu înlăturarea deloc elegantă a cuplului Ceauşescu a aruncat ţara noastră pe extenuantul drum al tranziţiei: tranziţie politică, economică şi mentalitară… Obiectivele guvernărilor post-decembriste au fost şi, din păcate încă rămân, de a democratiza sistemul politic, de a pune în funcţiune o economie de piaţă competitivă şi, nu în ultimul rând, de „a diminua” impactul coliziunii dintre valorile societale vestice şi orizontul mentalitar comunizat al cetaţenilor români.

Tocmai acest ultim aspect era şi este cel mai important, pentru că atât politicul cât şi economicul sunt determinate de predispoziţia mentală faţă de acele idei interzise de regimul comunist dar care asigură stabilitatea şi fundamentează coeziunea unei societăţi. Pentru aproape cincizeci de ani, în locul libertăţii responsabile a fost impusă „libertatea planificată”, în locul solidarităţii umane a fost propagată solidaritatea de clasă iar în locul spiritului antreprenorial a fost preferat cel atonic. Acest proces de sincronizare instituţională, economică şi cultural-civilizaţională a cauzat confuzie semi-paralizantă în rândul cetăţenilor şi dezorientare în rândul oamenilor politici. Atunci când societatea civilă românească se va defini axiologic putem spera să asistăm la dinamizarea sectorului politic şi la eficientizarea celui economic spre folosul unei vieţi sociale temeinice.

Pacea este o stare opusă anarhiei sau instabilităţii sociale şi trebuie definită ca atare pentru a dimensiona şi vitaliza societatea romanească. Imaginea păcii ca alternativă a conceptului de „război” nu are destulă forţă pentru a domoli instinctul conflictual al omului. La nivel internaţional, numărul conflictelor militare (conflictele asimetrice) a crescut după căderea Zidului Berlinului, creştere care denotă că „războiul” ca instrument  de soluţionare a diferendelor umane nu va dispărea prea curând. În ciuda faptului că una dintre taberele care îşi disputau hegemonia geostrategică a dispărut (cea condusă militar de URSS şi dominată ideologic de comunism), frecvenţa conflictelor militare a crescut, constatare care ne trimite cu gândul la ideea că la nivel mondial încă nu s-a putut găsi un numitor comun care să calmeze spiritele agitate. (mai mult…)

„Care ar trebui să fie punctul central al unei analize civilizaţionale româneşti care să răspundă imperativului naţional al timpului nostru? Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Cea mai importantă provocare a momentului, pentru naţiunea noastră, este supravieţuirea culturală în cadrul proiectului european şi impunerea civilizaţiei româneşti ca un vehicul de cultură pentru zona europeană. Ca atare se poate propune o lectură a civilizaţiei româneşti, drept o trihotomie ce opune trei curente (literar, politic şi economic) de-a lungul istoriei României moderne.

Astfel există un curent pro-european, curent ce începe încă din primele momente ale Renaşterii şi continuă până în ziua de astăzi. Acestui curent pro-european i se opune un curent ce poate fi catalogat drept «adepţii contribuţiei naţionale». Reprezentanţii lui nu sunt anti-europeni, dar ei văd şi racilele construcţiei europene, fragilitatea ei, uneori inechităţile şi presiunile la care este supusă România. Toate aceste dezavantaje ale proiectului european îi fac să caute să dezvolte o contribuţie naţională puternică, gândită drept pavăză în cazul eşuării experimentului european. Păstrarea identităţii naţionale apare drept garanţie a prezervării naţiunii şi o necesitate. Fără a fi anti-europeni, adepţii acestei linii sunt, în primul rând, pro-români, ei sunt europeni pentru că sunt români şi s-au născut europeni odată cu naşterea poporului român. Aceasta este ideea lor călăuzitoare, ca să parafrzăm expresia celebră a academicianului Alexandru Rosetti cu referire la latinitatea românească. Aceşti oameni consideră România ca fiind o parte integrantă a proiectului european şi dezvoltarea fibrei naţionale duce, pentru ei la dezvoltarea fibrei europene şi chiar la îmbogăţirea acesteia. (mai mult…)