Bărbieritul clasic rămâne unul dintre ultimele gesturi metafizice ale masculinității. Da, mă refer la bărbieritul ăla pe care generațiile cam de după 1980 îl asociază cu memoria bunicului, adică bărbieritul cu pămătuf, lamă, spumă și aparat clasic de ras. Este un gest reprezentativ pentru bărbat, care, în intimitatea oglinzii și în proximitatea lamei de ras, te face să conștientizezi anumite aspecte ale distincției masculine, fiindu-ți sugerate responsabilitățile intrinseci ale condiției de bărbat. Prima chestiune care îmi vine în minte ar fi faptul de a folosi propriile mâini pentru a realiza ceva (bărbieritul)*; într-adevăr, nu se compară cu un meșteșug, dar poate fi un punct de pornire pentru bărbații de astăzi pierduți printre dispozitive electronice, „târâș” virtual, grabă și efeminare.

Bărbieritul clasic îți oferă un răgaz pentru a medita asupra esențelor, pentru a-ți revela ție însuți ușurința cu care adoptăm cârpeli existențiale și pentru a realiza că masculinitatea și feminitatea sunt complementare, însă diferite, fără vreo posibilitatea de a le eluda și a sări dintr-o barcă în alta. Cu cât societatea încearcă să fenteze, să relativizeze și să incrimineze masculinitatea, cu atât este mai necesar ca bărbații să se redescopere sau să-și îndeplinească responsabilitățile până la capăt. Bărbieritul clasic rămâne poate unul dintre ultimele gesturi ce amintesc că masculinitatea obligă, nicidecum nu ostracizează. (Remus Tanasă)

* ca să fiu subiectiv și sincer, ferchezuiala poate fi o artă!

A trecut încă un 24 ianuarie celebrat festiv și steril, astfel că se cere a ne aminti:
1) nu am celebrat „mica unire” (sintagmă reducționist de tâmpă), ci Unirea Principatelor;
2) nu Moldova s-a unit cu Valahia, ci s-au unit Moldova și Valahia;
3) de pe urma modelului centralizator de factură iacobină, regiunile istorice ale României s-au dezvoltat inegal, unele pe spezele altora. (Remus Tanasă)

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Vocaţia profetică, sacerdotală şi regală a familiei creştine, scrisă de pr. dr. Lucian Păuleţ.

Societatea modernă se află într-un proces de profunde schimbări sociale, economice, culturale, politice şi chiar religioase. Iar aceste „transformări ample, rapide şi profunde ale societăţii şi culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult decât alte instituţii”. Pe de altă parte, este adevărat că şi transformările din interiorul familiei au repercusiuni asupra „marii familii umane”, societatea: „Binele persoanei şi al societăţi umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”. De aceea, societatea nu poate să nu manifeste un interes viu faţă de problemele actuale ale familiei.

La rândul său, Biserica este conştientă că sacramentul căsătoriei şi familia constituie una dintre valorile cele mai mari ale omenirii şi de aceea doreşte să-şi ofere slujirea sa, să-şi ofere serviciile acelora care se străduiesc să-şi trăiască cu demnitate vocaţia familială, în ciuda tuturor dificultăţilor; de asemenea, Biserica doreşte să ofere lumină şi sprijin celor care trăiesc în ignoranţă şi nesiguranţă cu privire la valoarea căsătoriei şi a familiei. Aceste dorinţe se concretizează în doctrina Magisteriului Bisericii şi, mai ales, în activitatea pastorală desfăşurată de Biserică. Slujirea familiilor constituie, astfel, una dintre dimensiunile esenţiale şi unul dintre obiectivele prioritare ale activităţii pastorale a Bisericii. (mai mult…)

Articol publicat de Marginalia (6 ianuarie 2021)

Pe rețele de socializare circulă un citat atribuit lui Edmund Burke: „pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Dacă citatul a fost sau nu exprimat în această formă, de Edmund Burke sau de altcineva, este mai puțin important. Ceea ce atrage și electrizează este încărcătura morală, mai ales în cazul celor receptivi sau predispuși la „sloganită” (excesul de sloganuri). Citatul cuprinde doi termeni ce merită o atenție sporită deoarece denotă concepte puternice pe care unii nu le-ar mai dori exprimate în cetate decât în șoaptă sau eventual într-o formă cât mai răstălmăcită. Este vorba despre termenii „rău(l)” și „bun(i)”, care exprimă în fond tensiunea dintre cele două forțe milenare.

Or trimiterea la conceptele de „bine” și „rău” implică nevoia definirii lor, de unde și necesitatea de a descrie preceptele ce le dau sens și care le transpun în viața de zi cu zi. Binele și răul au fost descrise în mod obișnuit făcându-se apel la dimensiunea morală a ființei umane, prin apelul la moralitatea revelată sau descoperită. Diferite civilizații și-au pus amprenta asupra bagajului moral de care dispune omenirea, astfel că marile biblioteci ale lumii conțin scrieri care nu doar ne indică evoluția pluri-civilizațională a ființei morale, dar care ne și zugrăvesc posibile căi ce trebuie urmate pentru ca noi, cei de astăzi, să nu ne rătăcim printre utopii, luându-ne nasul la purtare, pierzând busola morală și uitând că nu suntem altceva decât pitici pe umerii unor giganți. (mai mult…)

Articolul de față este un comentariu al cardinalului Elio Sgreccia cu privire la Rezoluţiei 1607/2008 – „Accesul la avort fără risc şi legal în Europa”, adoptată de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei. Cardinalul Elio Sgreccia este președinte emerit al Academiei Pontificale pentru Viaţă.Articolul a apărut în L’Osservatore Romano (27 aprilie 2008) și a fost tradus de Mihai Pătraşcu pentru revista Lumea Catholică.

Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a aprobat la 16 aprilie a.c. rezoluţia 1607 care invită cele 47 de state membre să-şi orienteze, acolo unde este necesar, propria legislaţie în aşa fel încât să garanteze efectiv femeilor „dreptul de acces la avort sigur şi legal”. […]

Rezoluţia aprobată începe reafirmând principiul că în nici o circumstanţă avortul nu trebuie să fie înţeles ca un mijloc de planificare familiară şi că, pe cât este posibil, el trebuie să fie evitat (cf. nr. 1). În acest scop, rezoluţia recomandă ca să fie pus în acţiune orice mijloc, cu condiţia să fie compatibil cu drepturile femeilor, pentru a reduce atât sarcinile nedorite cât şi avorturile înseşi. Aşadar, se pare că, cel puţin în linie de principiu, introducerea la document recunoaşte şi afirmă clar că avortul este o realitate negativă în ea însăşi, care trebuie evitată pe cât e posibil cu orice efort (mai mult…)

Iată recomandările mele de lectură în limba română pentru anul pe cale să se încheie:

1) Alexandru Zub, 𝑂𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑠̦𝑖 𝑟𝑒𝑧𝑖𝑠𝑡𝑒𝑛𝑡̦𝑎̆ 𝑠𝑢𝑏 𝑟𝑒𝑔𝑖𝑚𝑢𝑙 𝑐𝑜𝑚𝑢𝑛𝑖𝑠𝑡. 𝐹𝑟𝑎𝑔𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑟𝑖𝑢𝑚 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑐𝑜-𝑚𝑒𝑚𝑜𝑟𝑖𝑎𝑙, Ed. Fundația Academia Civică, 2020, 664 p.;
2) Jaques Maritain, 𝐷𝑟𝑒𝑝𝑡𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑜𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑠̦𝑖 𝑙𝑒𝑔𝑒𝑎 𝑛𝑎𝑡𝑢𝑟𝑎𝑙𝑎̆, Ed. Galaxia Gutenberg, 2020, 118 p.;
3) Nicolás Gómez Dávila, 𝑀𝑎𝑟𝑔𝑖𝑛𝑎𝑙𝑖𝑖 𝑙𝑎 𝑢𝑛 𝑡𝑒𝑥𝑡 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡, Ed. Limes, 2020, 196 p.;
4) Nuccio Ordine, 𝑈𝑡𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑖𝑛𝑢𝑡𝑖𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 – 𝑀𝑎𝑛𝑖𝑓𝑒𝑠𝑡, Ed. Spandugino, 2020, 208 p.;
5) Richard M. Weaver, 𝐼𝑑𝑒𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑢 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑒𝑐𝑖𝑛𝑡̦𝑒, Ed. Anacronic, 2020, 256 p.

La Anacronic a apărut o carte radicală, un manifest conservator lipsit de orice concesie și complezență față de lumea modernă și față de avansurile sale tehnologice, care sunt numite la un moment dat – într-un mod cât se poate de grăitor -”eflorescența splendidă a descompunerii”.

E vorba de cartea profesorului american Richard M. Weaver, Ideile au consecințe (Ideas Have Consequences), apărută la Chicago în 1948, într-o epocă în care rănile încă deschise ale războiului resuscitau vechiul scepticism față de natura umană, punând vremelnic în umbră etosul progresist. În această nouă ambianță, tânărul profesor de retorică și literatură engleză, scria o carte neobișnuită, propunându-și să traseze, nici mai mult nici mai puțin, decât declinul dramatic al omului occidental din ultima jumătate de mileniu. În viziunea sa, o alegere ideatică greșită produsă către finele Evului Mediu avea să conducă civilizația occidentală pe drumul unui materialism radical, îndepărtând-o de adevăratele surse ale creativității sale. (mai mult…)

I. INTRODUCERE

1. Dezvoltarea comunicațiilor sociale la care asistăm astăzi presupune mai mult decât o simplă revoluție tehnologică, o reevaluare completă a percepției oamenilor despre lumea înconjurătoare, verificând și exprimând astfel această înțelegere. Accesul permanent la imagini și idei, precum și transmiterea lor rapidă, de la un continent la altul, au consecințe, atât pozitive, cât și negative asupra dezvoltării psihologice, morale și sociale a persoanelor, a structurii și funcționării societății, a schimburilor culturale, asupra percepției și transmiterii de valori, idei universale, ideologii și convingeri religioase. [1]

În cursul deceniului care s-a scurs, adevărul acestor afirmații a devenit și mai frapant. Astăzi nu trebuie prea multă imaginație pentru a ne înfățișa planeta ca pe o rețea mondială fremătând de transmisii electronice, o planetă care intercomunică la adăpostul liniștii pe care o conferă universul. Problema etică este de a ști dacă acest lucru contribuie la dezvoltarea autentică a persoanei umane și dacă ajută indivizii și popoarele să fie fideli destinului lor transcendent. (mai mult…)

Prezentare și traducere de Claudiu Soaresursa: „Cercetări filosofico-psihologice”, anul X, nr. 1, Bucureşti, 2018, p. 129-133.

Discursurile care urmează au fost inserate de către Pierre Nicole (moralist şi teolog jansenist) în tratatul său intitulat De l’éducation du prince (apărut în anul 1670, la Paris, sub pseudonimul „sieur de Chanteresne“), la opt ani de la moartea lui Pascal. Niciun document nu confirmă afirmaţiile lui Pierre Nicole din prefaţa la mai sus menţionatul tratat, conform cărora aceste discursuri au fost rostite de către Pascal în beneficiul unui „vlăstar de neam ales“ şi transcrise ulterior, cu o „savantă acurateţe“, de către un martor de „suficientă încredere“. Opinia unanimă, însă, de la Saint Simon însuşi (care ne dezvăluie până şi numele progeniturii de viţă pentru care au fost alcătuite discursurile: Charles Honoré de Chevreuse) şi până la Léon Brunschvicg, autorul ediţiei de referinţă al arhivelor manuscrise Pascal (OEuvres complètes de Blaise Pascal publiées suivant l’ordre chronologique, Librairie Hachette, 1904), este că aceste texte se situează în strânsă legătură cu fragmentele din Pensées care tratează tema justiţiei şi, prin urmare, că autenticitatea, conţinutul şi stilul lor nu pot face obiectul unei pastişe decât dacă pastişorul ar fi fost un filozof care ar fi gândit şi scris… aidoma lui Pascal. (mai mult…)