Chestiunea împroprietăririi țăranilor sau a desproprietăririi moșierilor a divizat societatea și statul român din trecut, mai mult și mai profund decât ar lăsa-o să se înțeleagă o cunoaștere schematică a istoriei. Și pentru că la mijloc este vorba despre un principiu esențial pentru lumea contemporană (proprietatea privată), în cele ce urmează voi îndrăzni să-mi expun punctul de vedere transpunându-mă strict în momentul și contextul istoric din anii 1862-1864, deci în timpul domniei lui Alexandru Ioan I (A. I. Cuza în viața privată).
Principial sunt sută la sută pentru inviolabilitatea proprietății private și pentru matrimoniul firesc dintre libertate și proprietate privată.
În ceea ce privește morala personală, cred în destinația universală a bunurilor, aceasta neînsemnând devălmășia bunurilor, ci perspectiva de a chivernisi proprietatea privată astfel încât și cei mai defavorizați să găsească de comun acord cu proprietarii un mod de a-și câștiga pâine. Altfel spus, cred că și proprietarii sunt responsabili pentru binele comun, fără ca prin aceasta să am în minte vreo colectivizare. Pentru ca inviolabilitatea proprietății private și destinația universală a bunurilor să nu se bată cap în cap, orice chestiune legată de proprietatea privată ar trebui discutată și legiferată punctual, fără generalizări sau redistribuiri de resurse din munca sau din moștenirea altora.
Trebuie amintit succint și momentul istoric din timpul domniei lui Alexandru Ioan I. România nu fusese acceptată nici măcar ca denumire oficială, iar statul român tocmai fusese admis temporar ca unul alcătuit din Moldova și Țara Românească. Nu era încă clar dacă unirea urma să reziste, iar despre independență nici nu se punea problema. Pe plan intern, trebuia edificată națiunea și societatea română. Or, când zariștea dintre câțiva răsfățați ai sorții și ai gliei și cei mai mulți, defavorizați de lipsa propriei brazde sau alternative, părea infinită, nici o națiune și nici o societatea nu se poate considera solidă pentru a depăși greutățile colective. Statul care nu este pacificat social în interior nu este viabil pe plan extern. Pe de altă parte, atunci când faci împroprietăriri trebuie avute în vedere anumite aspecte, mai precis că este musai ca noii proprietari să poată folosi util ceea ce au primit, iar expropriații să nu fie lezați în direcția sărăcirii; totodată, nici bugetul de stat nu trebuie să sufere prin scoaterea din circuitul economic al unor proprietăți care generau venituri de unde statul își extrăgea impozitele aferente, mai ales că la momentul respectiv, grosul bugetar provenea din impozitarea proprietății agricole cu funcție comercială.
În lumina celor expuse, poziția mea vizavi de chestiunea împroprietăririi/desproprietăririi la 1862-1864 ar fi fost următoarea: da pentru desproprietărire și despăgubire voluntară; cine vrea, vrea, cine nu, nu. În schimb, dacă aș fi fost parlamentar, m-aș fi abținut de la a vota o lege generalizată a desproprietăririi. (Remus Tanasă)
Textul legii nr. 1014 din 14 august 1864 pentru regularea proprietăței rurale AICI.