*articol publicat pe Contributors (20 septembrie 2025)
Propaganda „suveranistă” clamează că misiunea taberei lor ar fi de a reda demnitatea și suveranitatea poporului român. De amorul dezbaterii, să admitem că misiunea „suveranistă” nu este ruptă realitate și că ar fi altceva decât gargară politcianistă. Chiar și în aceste condiții, sunt de părere că obiectivul „suveraniștilor” este de a ajunge mari dregători, indiferent de mijloace sau de întovărășiri.
De ce am tras această concluzie? Pentru că, fundamental, nu este vorba decât despre înlocuirea unor rețele de putere și influență cu echipa propusă de „suveraniști”: să fie oamenii lor cei care împart resursele, să fie oamenii lor cei care repartizează și beneficiază prioritar de privilegii (funcții și demnități; contracte cu statul; cumul de activități și poziții aducătoare de profit material). Prin „oamenii lor” nu înțeleg doar cei dedicați cauzei „suveraniste”, ci și cei ce se află deja în funcții-cheie, dar care, până acum, nu au fost pătrunși de „lumina suveranistă”, astfel că trebuie fidelizați în cazul în care „suveraniștii” ar reuși să încline balanța electorală și instituțională în propria favoare.
Însă voința de putere a „suveraniștilor” și raportul cu politica internațională nu reprezintă ceva nou pentru spațiul românesc. Pentru a o exemplifica voi aduce în discuție situația politică din perioada unui idol răstălmăcit de „suveraniști”: Mihai Viteazul. Iată cum se prezenta situația din Valahia acelor vremuri.
În interior, existau câteva neamuri boierești consolidate care împărțeau pârghiile autorității și privilegiile. De regulă, domnitorul făcea parte din unul dintre aceste neamuri. În exterior, expansiunea Imperiului Otoman din secolul al XVI-lea era incontestabilă, astfel că marea boierime și domnitorul au fost constrânși să accepte suzeranitatea otomană și plata regulată a tributului. Le rămânea totuși dreptul de a-și alege singuri domnitorul și năzuința ascunsă de a se elibera de suzeranitatea otomană prin eventuale alianțe cu alte state creștine. Altfel spus, însemnătatea marilor boieri depindea de acceptarea suzeranității Porții, iar năzuința de a se descotorosi de otomani, nu doar că era condiționată de o alianță în minorat cu state mai puternice, însă chiar opțiunea în sine era cântărită în funcție de riscul de a-și știrbi autoritatea sau de a-și pierde moșiile și… capul.
Au existat două domnii ale lui Mircea Ciobanul (1545-1554, 1558-1559) și, odată cu fidelitatea acestuia față de Poartă, marea boierime a fost redimensionată politic, iar fizic, pe alocuri, a fost scurtată de cap. Ulterior, până la Mihai Viteazul, orice tăgăduială a noului echilibru politic intern de către marii boieri a fost viguros reprimată sub Petru cel Tânăr (1559-1568), Alexandru Mircea (1568-1577) sau Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591). În ciuda opoziției boierești, protagonistul politicii interne a devenit domnitorul.
După ce Mihai Viteazul a ajuns pe tron și a ales să se alăture statelor anti-otomane ce alcătuiau Liga Sfântă, marea boierime a considerat că s-a deschis o portiță pentru a încerca să revină în prim-planul politicii interne prin schimbarea suzeranității față de sultan cu cea față de principele Transilvaniei, Sigismund Bathory și, astfel, în mod indirect, față de împăratul habsburgic. Momentul prielnic a fost tratatul de la Alba Iulia din 20 mai 1595, prin care, delegația trimisă chiar de Mihai Viteazul, concorda ca domnitorul valah să devină vasal al principelui Transilvaniei. Tratatul de vasalitate a fost într-adevăr anti-otoman, dar mai stipula, printre altele, că domnitorul Valahiei trebuia să țină cont de sfatul boierilor în privința tuturor actelor de guvernare. Tratatul n-a intrat în vigoare deoarece Mihai Viteazul a dus alături de aliați o campaniei victorioasă în toamna lui 1595. După bătălia de la Călugăreni din august 1595, când Mihai Viteazul a reușit să împingă înapoi peste Neajlov armata otomană și unde a obținut doar o victorie tactică, acesta a trebuit să se retragă înspre Transilvania, iar otomanii au ocupat Valahia și Bucureștiul. A urmat contraofensivă trupelor lui Mihai Viteazul întărite consistent de cele ale lui Sigismund Bathory. Concret, principele transilvănean venea cu trupe mai numeroase decât cele aflate la dispoziția domnitorului valah, cărora li se mai adăugau mercenari secui și germani, plus câteva sute de călăreți din Toscana. Contraofensiva a reușit prin aportul numeric al trupelor mișcate de Sigismund Bathory, aproape de trei ori mai numeroase decât cele aflate la dispoziția lui Mihai Viteazul. În octombrie 1595, după bătălia de la Giurgiu, tronul Valahiei a fost recuperat de Mihai Viteazul. Trebuie oricum menționat că la Giurgiu nu a avut loc o bătălie în sens clasic; otomanii se retrăgeau oricum din Valahia fiind conștienți de inferioritatea lor numerică, iar la Giurgiu o parte din armata otomană a avut nenorocul să fie prinsă din urmă de trupele coaliției anti-otomane. Chiar dacă bătălia de la Giurgiu a fost mai importantă în ecuația conflictului decât cea de la Călugăreni, datorită sau, în funcție de unghiul din care privim, din cauza istoriografiei romantice, Călugăreniul a intrat în vulgata patriotardă ca punct de referință, deși concret, bătălia de la Giurgiu i-a alungat pentru moment pe otomani. Mai important însă, fuga cu coada între picioare de la Giurgiu a oprit orice eventual gând de a transforma Valahia în pașalâc. Cantitatea a cântărit mai mult decât realitatea, iar faptul că la Călugăreni au fost protagoniste trupele lui Mihai Viteazul cu sprijinul mercenarilor conduși de Albert Kiraly, pe când la Giurgiu domnitorul valah cu trupele sale nu mai reprezentau nici măcar majoritatea relativă a frontului anti-otoman, a pus Călugăreniul pe un piedestal ceva mai înalt decât Giurgiul. Totuși, dacă chiar ar fi nevoie să facem o ierarhie, logica sugerează o ordine inversă.
În orice caz, prin acest excurs istoric am vrut să scot în evidență două aspecte: 1) Mihai Viteazul a fost nevoit să accepte sprijinul militar aliat și statutul momentan de vasal pentru a-și recupera tronul; 2) marii boieri au încercat să-și reia postura de protagoniști ai politicii interne printr-un tratat de vasalitate care lovea mai ales instituția domniei.
Revenind la „suveraniștii” noștri, îi văd cuprinși de frământarea marilor boieri din vremea lui Mihai Viteazul (deși, în afară de machiaverlâc, nu-i recomandă mai nimic pentru boierie): sunt dispuși să schimbe alianțele internaționale, chiar în condiții nefavorabile țării, dacă ei ar căpăta dregătorii însemnate și statut de protagoniști. După cum concluzionam într-un articol pe care l-am publicat pe platforma Contributors (16 aprilie 2025), „suveraniștii” par să joace cu plăcere țonțoroiul pe ruinele României atât timp cât ruinele se află sub picioarele lor și nu ei sub ruine.
Or, stimați „suveraniști”, într-o țară care nu este moșia voastră, aiasta nu se poate!
(Remus Tanasă)