Sunt mulți cei care, conștientizând faptul că spațiile online pot fi ocazii pentru a păcătui, renunță la socializare prin media în timpul Postului Paștelui, îndepărtând astfel tentația autosatisfacției, voyeurismului, interferenței în treburile altora, cerșirii atenției, sarcasmului sau a lenei pur și simplu. Ei știu că ușurința cu care te poți ascunde pe internet în spatele unui profil, și de aici dificultatea tragerii la răspundere, pot scoate la iveală tot ce este mai rău din noi.

Întreruperea contactului online timp de 40 de zile poate oferi o foarte necesară pauză spirituală, dar dacă la sfârșit revenim la aceleași obiceiuri proaste, oare ce am realizat atunci? Pentru a cultiva deprinderi bune, putem învăța să folosim internetul pentru practicarea virtuții, aplicând tradiționalele fapte ale milosteniei sufletești.

(mai mult…)

Articol publicat pe Marginalia (14 mai 2020)

Cuvântul „expert” provine din limba latină, din „expertus” – participiul trecut al verbului „experiri”, ce înseamnă a încerca. Deci, expertul este o persoană ce a devenit competentă într-un domeniu prin experiență practică și teoretică. O asemenea calitatea se dobândea și încă se dobândește în timp, desăvârșirea implicând depășirea statutului de ucenic, student, discipol, învățăcel sau boboc. În zilele noastre, conexiunea stabilă la internet și himera autosuficienței par să indice că etapele pot fi arse, că expertiza poate fi redistribuită, clasicul, canonul și cunoscutul începând a semăna cu exponate de muzeu.

Pentru a afla dacă suferi de o boală, mergi la medic, îi explici simptomele, iar acesta decide ce este de făcut. Degeaba ai urmat un curs rapid de navigare pe internet, tot medicul este cel care trage concluziile potrivite pe baza simptomelor. La fel și în materie de tare ale societății. Manifestările ce par a indica simptome de risc ar trebui analizate de cei cu pregătire în domeniu. În fața medicului nu prea îți vine să te afli în treabă contrazicându-l, căci este vorba despre sănătatea ta corporală. Însă, când vine vorba despre politică, economie, drept sau chiar teologie, foarte mulți se iau la harță cu experții din aceste domenii, căci, nu-i așa, nu mai este vorba în mod direct despre corpul lor. (mai mult…)

logo-medicicatolici-mare

Asociația Medicilor Catolici din București atrage atenția asupra faptului că introducerea educației sexuale în școli nu are nicio legătură cu educația. Acest lucru este vizibil cu ochiul liber, dacă ne uităm la ţările care au introdus această materie acum zeci de ani și care nu au reușit să rezolve problemele pe care aceasta trebuia să le elimine. Dimpotrivă, aceasta le-a agravat.

Educația sexuală obligatorie în școli înseamnă de fapt transferul puterii educative a Bisericii și a familiei către stat și ONG-urile marxiste în scopul creării omului nou socialist și societății socialiste. Acest lucru va avea drept consecință sabotarea transmiterii adevărului de către Biserica și familie, precum și îndoctrinarea copiilor cu ideologia marxista.

O astfel de inginerie socială s-a încercat in 1919, in Ungaria lui Bella Khun, când Georg Lucaks propusese introducerea educației sexuale radicale în școli în scopul descreştinării Ungariei şi fragilizării familiei, prin subminarea eticii sexuale creștine. (mai mult…)

Articol publicat pe Marginalia (1 mai 2020)

Satisfacția cea mai mare a socotelilor istorice constă în ridicarea pâclei ce obliterează fenomene și evoluții umane ce încă au relevanță în zilele noastre. Multe se consideră a fi înțelese de la sine, când, de fapt, sunt încă învăluite în ceață pentru cine nu are răbdare să le analizeze cu bunăvoință și sagacitate. De multe ori, un blocaj, o lacună, graba sau patima ne privează de înțelegerea resorturilor fondatoare, ne opresc să ne adăpăm de la izvoare. Mai grav, ne transformă în victimele demagogilor pizmași ce rostogolesc clișee și trâmbițează sloganuri.

Unele dintre cele mai pătimașe discuții (aș îndrăzni să le numesc „răgete”, nu discuții) se ivesc atunci când se chestionează aportul civilizațional al creștinismului. Mai degrabă este pus aprioric la zid, împreună cu ale sale postulate morale decât să se discute cu adevărat. Prea mulți preiau acritic șarjele incriminatorii la adresa creștinismului, nenumărați ieniceri ai obscurantismului etalându-și disprețuitor autosuficiența pe rețelele de socializare. Puțintică așezare ar releva că două dintre marile certitudini câștigate ale societății moderne din Europa își datorează „normalitatea” creștinismului și ambianței dezvoltate de acesta. Este vorba despre femeie/feminitate și copil/copilărie. Nu-i așa că nu v-ați gândit la asta? (mai mult…)

646x404Articol publicat pe Adevărul (24 aprilie 2020)

Opusul bunăstării nu constă într-un trai cu lipsuri, ci într-o existenţă nesigură. În momentul în care propria viaţă depinde de capriciile potentaţilor zilei, nici foametea, nici setea, nici lipsa banilor nu te macină mai mult decât disperarea, decât gândul că lumina zilei de mâine poate fi stinsă de inşi pe care poate îi vei vedea, auzi sau simţi pentru prima şi ultima oară.

Lumina ta, lumina lor – a familialilor, lumina noastră – a tuturor, nu este doar un detaliu relativ ce depinde de bâzdâcurile voinţei umane. Toţi suntem la fel şi totodată diferiţi, de aceea lumina nu poate fi stinsă decât în mod natural, urmând ciclul firesc al rotaţiei soarelui, adică cel stabilit de Dumnezeu când „a numit lumina «zi», iar întunericul l-a numit «noapte»”.

După cum nimeni nu este în măsură să ascundă lumina, nimeni nu se află în postura de a pune lacăt beatitudinii. Pentru mulţi, este de ajuns o convieţuire circumscrisă între icoana din faţa ochilor, acoperişul de deasupra capului şi covorul de sub picioare. Adesea, beatitudinea se regăseşte în cele simple, în compania oamenilor simpli. Aceştia par a fi mai bine echipaţi pentru a capta esenţele ce pulsează viaţă în stare pură.

Cei mai mulţi dintre cei aproximativ 1.500.000 de armeni ce au pierit între anii 1915 şi 1923 erau persoane simple, ce nu doreau altceva decât să fie lăsate în pace pentru a se putea bucura de lumina zorilor şi de o libertate ordonată de imperativele coabitării alături de celelalte comunităţi religioase şi etnice din Imperiul Otoman. La 24 aprilie 1915, aproximativ 250 de lideri şi de intelectuali armeni au fost ucişi fiind acuzaţi de activităţi subversive şi de pactizare cu duşmanii Turciei din Primul Război Mondial, în speţă Imperiul Ţarist. În următorii ani, oameni de seamă şi de rând ai comunităţii armene au fost ucişi, torturaţi, lăsaţi să moară sau mânaţi de la spate cu armele de către autorităţile otomane, fie în mod direct prin oficialii statului, fie indirect prin neîmpiedicarea maselor furioase sau bandelor organizate de non-armeni, puse pe samavolnicii crunte la adresa unor semeni de altă religie sau etnie. Ca de fiecare dată când statu-quo-ul se clatină, populaţia ce simte că-şi pierde privilegiile vă căuta ţapi ispăşitori şi nu va da înapoi de la nimic, nici de la crimă, după cum s-a întâmplat în timpul genocidului armean dintre anii 1915 şi 1923.

Ar fi bine să conştientizăm că ceea ce au păţit armenii din perioada respectivă se poate repeta, că viaţa cântăreşte la fel de greu indiferent de religie, sex sau etnie şi, oricât de repetitiv ar suna, să nu uităm că atunci când nu ne mai interesează tragedia umană şi dramele semenilor, s-ar putea să fim luaţi prin surprindere de banalizarea răului. (Remus Tanasă)

 

francisco-benedictoÎn zilele demisiei lui Benedict al XVI-lea circula zvonul că Papa era pe cale să publice o enciclică. Despre aceasta s-a presupus că nu va mai vedea niciodată lumina zilei. Unele voci se întrebau dacă nu cumva Benedict a fost obligat să demisioneze tocmai pentru ca această enciclică să nu fie publicată. Nici cei mai optimiști dintre vaticanologi, nu credeau că o să aflăm vreodată ce a vrut Ratzinger să spună despre credință. Nimeni nu se aștepta ca Francisc să publice acest text, în mare parte așa cum el a fost gândit de Benedict.

Problematica și stilul textului de față îi aparțin fostului Papă, referințele citate, de la Bonaventura, autorul pe care Joseph Ratzinger și-a dat doctoratul, până la Wittgenstein, sunt și ele martore pentru a vorbi despre contribuția fostului suveran pontif la acest text. Tema credinței vine să completeze ciclul enciclicelor asupra marilor virtuți teologale: credința, nădejdea și dragostea, subiectele celorlalte enciclice scrise de Benedict: Deus caritas est, Spe salvi și Caritas in veritate. De altfel, la lansarea enciclicei a fost menționată contribuția lui Benedict în cadrul acestui text. Introducerea, în schimb, îi aparține papei Francisc, aici stilul diferă, iar textul trimite la moștenirea lăsată de fostul suveran pontif, dar și la Conciliu Vatican II, ca fiind unul care are în centrul său problematica credinței, chiar dacă nu are o constituție apostolică dedicată ei. (mai mult…)

800px-John_paul_2_coa.svgArmoriile Papei Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea a păstrat armoriile din 1958, când a fost creat Episcop, dar, fireşte, a suprapus scutul său pe stema Sfântului Scaun.

Scutul are formă poligonală, asemănătoare scutului Sfântului Scaun şi apropiată de tipul „Renaissance”(dar marginea superioară este discret concavă, cu concavitatea în sus, iar vârful inferior al scutului este mai atenuat). Culoarea scutului este azur, care semnifică loialitate, castitate, adevăr, putere şi credinţă. Scutul este compus, împărţit în patru partiţiuni printr-o cruce latină, de aur, descentrată spre dreapta [1], iar în câmpul inferior stâng se află litera M. Este „crucea Mariană”, amintind de prezenţa Fecioarei Maria sub crucea Mântuitorului şi participarea ei la misterul mântuirii. Crucea şi iniţiala Sfintei Fecioare pe armoriile episcopale erau de culoare neagră (care în heraldică semnifică înţelepciunea, mâhnirea, constanţa şi prudenţa), dar Mons. Bruno Bernard Heim, specialistul Vaticanului în heraldică, i-a sugerat să aplice culoarea galben („aur”), fiindcă negru pe albastru ar fi însemnat violarea „canonului culorilor” (negru/azur = „culoare pe culoare”). Cheile (aur pe argint) sunt unite printr-un şnur roşu; „lama” cheilor are ca de obicei forma crucii, dar poligoanele virtuale asociate crucii de o parte şi de cealaltă sunt regulate, iar „floarea” cheilor este rombică (rombul este o altă referire la crucea lui Isus şi în acelaşi timp, în heraldică, este un element feminin, aici referindu-se la Sfânta Fecioară) [2]. Tiara este similară stemei Sfântului Scaun (coif de argint, coroane de aur), dar fleuroanele sunt triunghiulare, cu vârful în sus, fiecare din fleuroanele mari conţinând o „piatră preţioasă” roşie, ca simbol al puterii, sacrificiului, martiriului, mărinimiei. Numărul fleuroanelor mari în figură frontală este de trei, al fleuroanelor mici – patru, interpretarea numerică referindu-se deopotrivă la Sfânta Treime şi la harurile Duhului Sfânt – iar orientarea triunghiurilor în sus (de la pământ, exprimat prin cifra patru – la cer) reflectă textul biblic cunoscut: „…tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55,10-11). Lambrechinele [3], de culoare roşie, cu o cruce de aur pe fiecare extremitate, se termină cu şapte franjuri, fiindcă harurile Duhului Sfânt coboară prin cimierul [4] – cruce, prin tiară şi se răspândesc asupra purtătorului şi de aici, mai departe asupra pământului. Lambrechinele („caudae”, „infulae”), descriu câte un arc de cerc cu concavitatea în sus, astfel încât, împreună cu marginea superioară concavă a scutului, figurează trei „cupe” deschise larg spre transcendent, într-un schimb continuu pământ-cer al darurilor primite, care îşi întorc rodul lor, la cer. (mai mult…)

00bab380f721ded7d11f881d26f7f29dArticol publicat de LaPunkt (8 aprilie 2020)

Bineînțeles că omenirea a mai trecut prin momente de răscruce și bineînțeles că Europa a mai depășit situații critice care au lăsat stigmate profunde pe trupul „bătrânului continent”. Ceea ce nu este înțeles e că de fiecare dată decontul s-a făcut mai întâi la nivel individual, prin vieți mutilate sau curmate, iar, mai apoi, la scară civilizațională, prin conversii și rupturi de ritm. Mai mereu europenii au priceput că tragedia tocmai încheiată constituia un test pe care trebuiau să-l dea și să-l treacă la o anumită perioadă, nu doar pentru a trage învățături noi sau a-și aminti de unele obliterate, ci și pentru a nu uita că existența omului este vremelnică.

De-a lungul timpului, europenii, în funcție de epocă, categorie socială sau nivel de educație, au fost obișnuiți să treacă peste anumite probe asociate etății, profesiei sau statusului social, fără de care individul nu s-ar fi primenit. Cu alte cuvinte, se aveau în vedere trepte menite a-l maturiza pe individ, pe măsură ce anii treceau, iar întreprinderile personale se diversificau și se acumulau. Pentru a te căli și pentru a intra pârguit în vâltorile vieții, era nevoie de a-ți declara intenția depășind extemporalele scrise și nescrise ale propriului context social. Se spera astfel ca individul să nu sucombe cu ușurință și să rămână în picioare în preajma momentelor de cumpănă. (mai mult…)

Science-and-ReligionÎn ultimele decenii (hai secole), o seamă de sofiști și demagogi au sugerat mult prea convingător, că rațiunea și credința ar fi rivale, ba chiar că cea din urmă a fi obstrucționat-o pe prima. Ca orice fenomen istoric, excepțiile nu fac decât să confirme regula. Și, ca de fiecare dată când unii doresc să epateze, excepțiile au fost folosite pentru a impune narațiunea rumegată mai rudimentar, adică versiunea care scurtcircuitează logica și chiar bunul-simț. Iar nesimțiți dispuși să rostogolească clișee și să lanseze potlogării pentru a se face cunoscuți sau pentru a-și întrema agenda ideologică se găsesc cu nemiluita.

Fără de tăgadă, rațiunea și credința sunt complementare. Mai mult, rațiunea fermentează credința și credința rațiunea. Ceea ce mulți refuză astăzi să speculeze măcar, este că credința a făcut posibilă rațiunea în sens științific, adică dacă este să avem în vederea știința modernă. Să dezvoltăm.În antichitate, înainte de apariția iudaismului, se credea că toate fenomenele naturii au loc pentru că anumite divinități stau în spatele respectivelor fenomene. Zei și zeițe capricioase, fără vreun motiv inteligibil pentru oameni, determinau o anumită desfășurare a fenomenelor naturii. Iudaismul și apoi creștinismul (mai ales) au fost religiile care au permis un mediu intelectual ce a simțit nevoia de a dez-transcendentaliza natura. Cu alte cuvinte, în spațiul intelectual iudeo-creștin a fost eliminată treptat concepția despre univers a oricărei sugestii conform căreia materia întrupată în corpuri terestre sau cerești ar avea inteligență proprie sau că ar fi manevrată invizibil de unul sau mai mulți zei. (mai mult…)

anti-ideoArticol publicat de LaPunkt (4 martie 2020)

În discuțiile mioritice despre societatea românească și racordarea acesteia la marile tradiții intelectuale din spațiul euro-atlantic, observ deloc indiferent întrebuințarea tot mai vârtoasă a termenilor „conservator” și „conservatorism”. Tendința ar fi apreciabilă dacă adesea n-ar fi și capțioasă, dar să o luăm cu începutul: ce ar vrea să descrie termenul „conservator”, respectiv „conservatorism”?

Spre deosebire de ceea ce ar dori unii să sugereze, conservatorul nu este reticent la schimbare în sine, ci la schimbarea impusă sau indusă. Conservatorul știe că schimbarea este inevitabilă și că ordinea sau tradiția nu sunt imuabile. Totodată, conservatorul și-a făcut busolă din experiența înainte-mergătorilor și ochian din validarea temporală; de asemenea, conservatorul mai știe că schimbarea trebuie să aibă loc treptat, găsind astfel răgazul necesar pentru a discerne dacă la umbra brazdei încep să se întrevadă roadele scontate. Cu alte cuvinte, conservatorul va da dovadă de scepticism propedeutic în preajma declamațiilor cu privire la reforme pantagruelice. (mai mult…)