„La Bucureşti, în casele lui Maiorescu din strada Mercur, întrunirile Junimii erau foarte frecventate. Venea lume aleasă şi iubitoare de literatură. Alecsandri adesea citea din lucrările lui, dar ochii lui, după cetire, erau aţintiţi numai asupra a doi inşi: Eminescu şi Caragiale. Pe ei îi socotea în stare să-l judece. Alecsandri a recunoscut totdeauna superioritatea lui Eminescu, şi Eminescu, om căruia nu-i plăceau mofturile, recunoştea şi el acest lucru. Pe când însă Caragiale era fără milă, atât în fond, cât şi în formă, Eminescu păstra totdeauna o discreţie în expresie, şi se ferea să aducă vreo jignire personală. O singură dată Eminescu a fost ceva mai pornit…
Veniseră la Junimea într-o seară, Dissescu, Take Ionescu şi Arion: erau nedespărţiţi. Fireşte, toţi trei, tineri, sosiţi de la Paris şi mai vorbitori, n-au făcut nici o taină din prezenţa lor. Dar după ce au plecat, Eminescu de la locul lui s-a ridicat şi a grăit tare către Maiorescu:
– Dacă aceşti domni mai vin aci pe uşa aceia, eu voi ieşi pe uşa aceasta!…
Era desigur pornirea omului care purta în sine indignarea din versurile: Voi sunteţi urmaşii Romei?”
*Felix Aderca în „Interviuri din literatura română”, antologie de Vasile Netea, editura Junimea, Iaşi, 1983, p. 5.