„Noi, fii naţiunii române de pretutindeni, suntem de aceeaşi obârşie, de aceeaşi fire, cu o singură şi unitară limbă şi cultură, şi suntem încălziţi de aceleaşi tradiţii sfinte şi de aceleaşi aspiraţii măreţe. Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva să împiedice manifestarea acestei unităţi şi în ce priveşte viaţa politică, sufleteşte demult înfăptuită?
Neamurile unitare în viaţa lor sufletească şi unitare în manifestarea conştiinţei lor de naţiune distinctă sunt recunoscute în ştiinţa modernă şi de toată lumea civilizată ca subiecte de drept, înzestrate cu toate atributele unei personalităţi distincte, cu scopul propriu şi de sinte stătător. Astfel stând lucrul, cine ar putea contesta acestei fiinţe naţionale dreptul de a-şi putea croi soarta însăşi, de a se conduce ea singură în mod unitar şi integral, şi de a se compune într-un singur trup, precum sufletul îi este unul singur şi întreg.
Dacă acest principiu al personalităţii unei naţiuni dă dreptul naţiunii române să se consolideze într-un singur stat şi să fie în manifestarea ei externă un singur trup şi un singur suflet, o singură şi unitară forţă, menirea pământească a neamurilor ne impune absoluta dorinţă morală să înfăptuim unitatea politică a neamului românesc. Menirea neamurilor este să contribuie în mod propriu, conform însuşirilor lor politice specifice, la dezvoltarea civilizaţiei omeneşti.
[…] Nu pot fi utilizate aceste însuşiri proprii în serviciul civilizaţiei generale fără o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Dreptul neamurilor, recunoscut de toată lumea, de a-şi forma în mod integral statul lor propriu este deci şi o datorie faţă de sine, şi faţă de civilizaţia omenească şi, în consecinţă, dacă neamul românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-şi înfăptui unitatea naţională s-ar arăta nevrednic nu numai de timpurile care le trăim, ci şi de însuşirile nobile şi fără pereche cu care este înzestrat şi prin aceasta s-ar expune dispreţului întregii lumi civilizate.
[…] Neamul românesc, la fondarea viitorului său şi la asigurarea existenţei sale, nu poate trece cu vederea raporturile internaţionale cu celelalte neamuri. Dacă privim la urmările catastrofale ale tragediei omeneşti ce se petrecuse în timpul recent, nu e putinţă să constatăm că acestea nu se pot delătura decât delăturând totodată şi posibilitatea de a se repeta această tragedie. Aceasta însă nu se va putea ajunge decât numai punând stavilă egoismului neîndreptăţit şi putinţei de a strivi fără nici un scrupul cel mai tare pe cel mai slab. În locul suveranităţii rigid aplicate, trebuie să se înfăptuiască o înfrăţire universală, care să admită, înfiinţând Liga Naţiunilor, deliberarea conflictelor dintre popoare prin juriu internaţional, evitând prin aceasta aplicarea forţei brutale reprezentate prin război.”
*fragment din discursul rostit de Iuliu Maniu la 1 Decembrie 1918 (Alba Iulia), Noi privim în înfăptuirea unităţii naţionale un triumf al libertăţii omeneşti, în „Românul”, Arad, nr. 23, 1918.