Categorie: Din cărți

„Da, guvernarea trebuie să înţeleagă sarcina care-i revine şi care presupune concilierea ideilor epocii cu situaţia ţării şi cu nevoile practice ale poporului. Printr-o conduită consecventă şi o legală moderaţie, ea trebuie să fie la înălţimea acestei sarcini, să fie conştientă de adevăratul sens al progresului, care nu este o simplă idee. Progresul înseamnă armonizarea ideii cu nevoile intelectuale şi materiale ale naţiunii, cu tradiţiile, obiceiurile, credinţele şi convingerile sale religioase (…). Nu este mai puţin adevărat că progresul se face prin experienţă, şi este fatal să traducem teoriile de şcoală în realităţi politice, să transformăm fanteziile, pasiunile unei caste într-o situaţie de ordine şi de securitate.” (1855)

*Barbu Ştirbey, „Consideraţii asupra stării politice a principatului Valahiei”.

„Sunt foarte mulţi conservatori care nu ştiu că sunt conservatori din simplul motiv că a fi conservator este o stare naturală, firească. Dacă crezi în familie şi în forţa comunităţii mici, aglutinată în jurul bisericii sau a şcolii de cartier, dacă crezi că această solidaritate în mic este temeiul marii solidarităţi naţionale, dacă crezi că munca pentru prosperitatea familiei tale este mai ales o datorie, dacă crezi că eşti suficient de puternic să-ţi iei destinul în mâini, dacă crezi că statul trebuie să fie mic, dar puternic, să te apere ferm când eşti agresat, dar să te lase în pace când nimeni nu te ameninţă, dacă crezi că schimbările trebuie lăsate să se petreacă aşa cum scrie la Ecclesiast, fără să fie forţate sau blocate, dacă crezi că proprietatea ta e sacră şi că legea morală din noi prevalează asupra tuturor deciziilor politice oricât de democratic ar fi luate, atunci eşti conservator.

După acest chip pe care l-am creionat rapid, nu-i aşa că recunoşti în el milioane de români? În cazul acesta, milioane de români sunt, de fapt, conservatori. După toate sondajele din ultimii 15 ani, portretul românului este unul conservator. Doar că nu a apărut nici o forţă politică capabilă să-i ofere platforma de valori şi mesajul politic adecvat.”

Notă personală: Dacă eşti membru al Partidului Conservator al lui Dan Voiculescu înseamnă cu nu ai nici o legătură cu valorile conservatoare. 

*fragment din interviul acordat de Sever Voinescu în cartea „Noua şcoală de gândire a dreptei”, Cristian Pătrăşcanoiu (editor), Humanitas, 2011.

Activitatea politică, ce îşi are isvoarele numai în experienţa istorică, are în vedere sistemul social; ea face instituţii şi legi, sisteme şi scheme. În acest caz, politica păstrează un caracter administrativ şi face mai mult ordine decât creaţie.

Adevărata politică, aceea care dispune de o întemeiere morală, se desfăşoară sub îndemnul unor înalte aspiraţii ale omului, a cărui calitate este şi socială.

O politică orientată către materia sau forma socială va avea întotdeauna o tendinţă de supunere şi nivelare, pe când una orientată către om şi împlinirea rosturilor lui specifce, va putea deveni o politică liberă de dezvoltare armonioasă şi înălţare prin diferenţiere, adică prin cultivarea unei aristocraţii de spirit, forţând pe cei de jos să urmeze pe cei de sus („sus” în sens calitativ, nu social) şi nu invers, cum se întâmplă în primul caz.

În conducerea politică, omul trebuie să se folosească de experienţa istoriei şi să aibă în vedere realitatea socială concretă, dar nu se poate opri aci.

Politica este o activitate deosebită, dar ea rămâne tot timpul subordonată moralei. Aceasta e logic şi fresc pentru că o societate, prin însăşi natura ei, nu poate f diriată fără o cunoaştere a condiţiei şi scopurilor specifce umane.

Politica e agentul important în ordonarea vieţii sociale; ca activitate nu poate rămâne un instrument, nu poate guverna societatea dincolo de om, numai prin elementele empirice date, fără o profundă şi subtilă cunoaştere a naturii şi finalităţii umane.

Politica poate începe cu observarea concretului imediat, dar trebuie să termine cu etica, cu flosofa umanistă. (Ernest Bernea – Meditaţii filosofice. Note pentru o filosfie inactuală, ed. Predania, 2010)

Teodor Baconschi şi creştin-democraţia (democraţia creştină):

Ce ar însemna pentru România dacă, peste un timp, am putea consemna, la cel mai înalt nivel o reuşită a unui proiect creştin-democrat?

T.B.: Ar fi cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla, şi muncesc cu modestie dar nu fără încăpăţânare în acest scop. România este o ţară unde fracturile sociale sunt imense atât între oamenii foarte bogaţi şi firava noastră clasă medie, cât şi între aceasta din urmă şi grosul populaţiei, care încă nu s-a desprins din sărăcia cultivată cu grijă de stânga post-comunistă. Între un laissez-faire vinovat şi un asistenţialism cvasi-generalizat, lipseşte tocmai a treia cale, pe care eu cred că o încarnează democraţia creştină.

Liberalismul individualist, cu toată oscilaţia lui între stânga şi dreapta, nu este până la urmă decât o secularizare a viziunii personaliste şi a libertăţii ancorate în firea lucrurilor care au crescut în răstimpul a două milenii din trupul doctrinar al Bisericii. La rândul său, socialismul este o pervertire depersonalizantă a spiritului creştin al comunităţii. Bazate amândouă pe contractualism şi lipsite de rădăcini istorice şi de orizont transcendent, nu pot oferi omului decât iluzia bunăstării sau a protecţiei, nu adevăratul sens al unei vieţi reuşite. Stimulând egoismul, liberalismul crede că poate converti hobbesianul homo homini lupus, prin contract social şi checks and balances în binele comun, ceea ce revine la a spune că ridicând cupiditatea la rang de virtute vom avea o societate virtuoasă. La rândul său, socialismul speculează gregaritatea şi frica de responsabilitate, transformând oamenii în simple rotiţe interşanjabile ale unui mecanism dezumanizant.

Liberalismul (exacerbat sau nu până la libertarianism) şi socialismul (potenţat sau nu până la comunism) sunt în fond două avataruri ale ispitelor cărora Hristos le-a rezistat în pustie: orgoliul faustic al omului centrat pe sine însuşi şi îmbătat de propria putere, şi nevoia de a fi hrănit, asistat, dus de mână şi, în cele din urmă, anulat ca persoană umană demnă. Refuzând să devină liderul luciferic al unei haite de lupi umani sau tătucul care multiplică ad nauseam pâinile şi vinul, Hristos a lăsat omului a treia cale, cea mai exaltantă şi singura care conduce la viaţă.

Din această comparaţie aş vrea să înţelegeţi că democraţia creştină este adaptată nu doar României de azi – care are nevoie în egală măsură de libertate, curaj, asumare şi de solidaritate, coeziune, valori – ci în general firii omului.

Interviu complet şi sursă AICI…

„Nu Orwell a fost cel dintîi care ne-a arătat dezastrul spiritual produs de o tiranie. Ceea ce este valoros în opera lui constă în efortul de a arăta că nu are nici o importanţă care este ideologia gardienilor noştri. Porţile închisorii rămîn la fel de impenetrabile, supravegherea la fel de aspră, idolatrizarea stăpînilor tot atît de răspîndită. În schimb, ceea ce ne spune Huxley este că, într-o epocă avansată tehnologic, dezastrul spiritual va fi adus mai degrabă de un adversar cu o faţă zîmbitoare decît de unul al cărui chip inspiră suspiciune şi ură. În cadrul profeţiei huxleyene, Big Brother nu ne urmăreşte pentru că aşa îşi doreşte el: noi îl urmărim, fiindcă aşa dorim. Nu mai este nevoie de gardieni, de porţi sau de Ministere ale Adevărului. Atunci cînd o populaţie întreagă nu face altceva decît să se distreze prin emisiuni de divertisment, cînd viaţa culturală este redefinită ca un cerc nesfîrşit de distracţii, cînd discuţia publică serioasă devine un fel de gîngureală, cînd, în sfîrşit, un întreg popor devine un auditoriu şi întreaga lui preocupare publică un act de vodevil, atunci poporul respectiv se află sub o gravă ameninţare iar moartea culturii lui este cît se poate de probabilă.”

(N. Postman, Amusing Ourselves to Death, Penguin, 1986)

Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că sîntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decît strigăte, bîrfeală, critică şi tînguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plîngînd, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa –, ar crede că sîntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Sîntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvîrşire acest orgoliu.

În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărîmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Cînd totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plîngi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, sîntem proşti şi netrebnici, sîntem mărunţi şi păcătoşi, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întîmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întîmplă, sînt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărt, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atîta timp cît sînt viu, cît am viaţa de partea mea, cît timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sîngele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărîmiţa, ce haos este atît de mare ca să se poată măsura cu cîtimea aceea incomensurabilă de viaţă care  mi-a fost dată?

Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atîtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decît pentru cei care o acceptă. Înfrîngerea nu există decît pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.

Mi se par atît de absurde obiecţiile pe care le întîlnesc de la o vreme în calea mea; atît de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndîrjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră… Să strigăm mai tare bucuria noastră că sîntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.

fragment de Mircea Eliade, Oceanografie, 1934.

„Ridicolul este elementul dinamic, creator şi nou în conştiinţă care se doreşte, vie şi experimentează pe viu. Nu mi-aduc aminte de vreo schimbare la faţă a omenirii, de vreun salt îndrăzneţ în înţelegere, de vreo descoperire pasionată – care să nu fi părut contemporanilor ridicolă. Orice depăşeşte prezentul şi limita înţelegerii pare ridicol. De la ridicol ai întotdeauna de învăţat; îl poţi asimila sau interpreta cum vrei, eşti liber să iei ce-ţi place şi să faci cu el ce-ţi trece prin cap. Cu ceea ce este raţional, justificat, verificat, premiat nu poţi face acelaşi lucru; acestea sunt adevăruri sau atitudini care nu mai interesează viaţa şi ce se petrece să apară, pentru că ele ţin pe loc. Nu le contestă nimeni. Sunt moarte.

Citiţi o carte bună, una dintre acele cărţi perfect scrise, perfect construite, remarcată de critici, aprobată de public, încoronată de premii. O carte buna –adică o carte moartă. E atât de bună încât nu zguduie nimic din marasmul şi mediocritatea noastră; dimpotrivă, se integrează perfect în toate măruntele noastre idealuri, micile noastre drame, micile noastre vicii, micile noastre nostalgii. Peste zece sau o sută de ani –nu o va mai citi nimeni. Tot ceea ce nu e ridicol –e trecător (efemer). O definiţie a efemerului ar spune că efemerul este orice lucru „perfect”, orie gând bine exprimat şi delimitat, orice participă la raţional şi la justificat. Mediocritatea se confundă de cele mai multe ori cu „perfectul” şi „definitivul”. A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă de nemurire, singurul contact direct cu eternitatea. O carte care nu e ridicolă, un gând care e aplaudat de toţi de la început, a renunţat prin succesul avut la orice potenţialitate, la orice virtute de a putea fi reluată şi continuată”.

fragment de Mircea Eliade, Oceanografie, 1934.

„Pentru noi toţi lupta era viaţa; a scrie, a lucra, a alerga de la Paris la Viena şi de la Viena la Constantinopol în timp ce alţii făceau antecameră săptămâni întregi, cu o răbdare de fachir, la lordul Palmerston în Londra – era viaţa noastră. Aşa înţelegeam noi fericirea. Niciodată n-am ştiut ce va să zică descurajarea; nu ştiam ce este osteneala. Tineri, veseli, neobosiţi cum eram, eram siguri că viitorul era al nostru (…). Deznădejdea nu ne-a muşcat niciodată din inimă, nepăsarea mai groaznică decât disperarea, nu ne-a omorât niciodată iluziile. Şi să mă credeţi că nu era lesne.”

Interpretarea vulgară a Revoluţiei Franceze (deloc diferită de cea a Revoluţiei Ruse) se bazează pe teoria pendulului. Oamenii săraci şi oprimaţi, conduși de idealişti foarte inteligenți, au scuturat jugul insuportabil reprezentat de regimul opresiv al monarhilor, aristocraţilor şi preoţilor şi au creat o nouă ordine în care Libertatea, Fraternitatea şi Egalitatea de şanse au fost realizate. Dar nu știm deja de la Goethe că legislatorii şi revoluţionarii care anunţă în acelaşi timp libertatea şi egalitatea sînt escroci și șarlatani? Cum nu există un astfel de lucru ca “egalitatea naturală”, ea poate fi realizată doar prin forţă brută. Pentru a aduce egalitatea într-un gard viu, trebuie să folosim foarfece de grădină. Egalitatea, idealul stîngii, este strîns legată de identitate. O sută de cenți fac un dolar, dar fiecare dolar tipărit într-un anumit an nu este identic cu nici un alt dolar tipărit tot atunci.

Prima fază a Revoluţiei Franceze, care s-a încheiat cu un avînt economic, precum şi criza financiară a statului și o serie de reforme liberale, a avut un caracter predominant aristocratic. “Ideile noi” ale primului val iluminist – greșit înțelesul război american de independenţă, anglomania, viziunile lui Rousseau, critica religiei datorată lui Voltaire (un om care avea un dispreţ special tocmai pentru omul comun) şi încă furtunoasa controversă jansenistă – toate acestea au răspîndit confuzie în rîndul claselor superioare. Francmasoneria, recent importată din Anglia, a jucat și ea un rol în această transformare. Este posibil ca însuși Ludovic al XVI-lea să fi fost francmason. Dincolo de orice îndoială, era un student conștiincios al Enciclopediei. Drept urmare, a apărut un vid imens de credinţă, care a fost rapid ocupat de ideologia stîngii radicale, care, la fel de rapid, a infectat segmente mari de populaţie. “Intelighenţia” stîngistă a jucat un rol de spărgător de gheaţă pentru revoluţie, astfel încît, cel puțin în prima perioadă, existenţa monarhiei abia dacă era pusă sub semnul întrebării, un timp în care aristocraţia şi clerul abdicaseră şi se “cununaseră” cu burghezia.

[…]

A lăsat Revoluția Franceză ceva pozitiv pentru posteritate? Numai sistemul metric, care, desigur, a apărut din predilecția democratică pentru eterne măsurări și numărări. Dar Declarația Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului? Acesta a fost un document pur antropocentric, un produs bombastic tipic al primului val al Iluminismului, conceput în 1789 și inclus în cele din urmă în constituţia Republicii Sadiste în 1793. În manuale se poate citi despre perioada terorii – “Le Terreur était terrible mais grande!” (Teroarea a fost atroce, dar măreaţă!) Chiar dacă un număr mare de moderați au sfîrşit şi ei tot sub lama ghilotinei. Din punct de vedere istoric, trebuiau să se aştepte la asta, dar ei nu au luat în considerare ce se întîmplă de obicei atunci cînd cineva distruge vechea ordine.

[…]

Nu trebuie să uităm că o mare parte din ceea ce poate părea pozitiv pentru noi astăzi – liberalismul, intelectualismul, umanitarismul – fuseseră deja aduse de absolutismul liberal, curtenesc, în timp ce Revoluția Franceză care a utilizat toate aceste cuvinte, în realitate nu a făcut nimic mai mult decît să le înece în sînge. Să ne reamintim de reacția lui Caffinhals, care, ca răspuns la protestul zgomotos al apărătorilor lui Lavoisier care strigau “Condamnaţi la moarte un mare învățat”, a spus “Revoluția nu are nevoie de învățați.” Bietul om avea dreptate; de la Revoluția Franceză încoace doar cantitățile, cifrele și numerele mai au valoare. Discursul elitelor nu mai este tolerabil.

Din punct de vedere intelectual, Revoluția Franceză a fost un conglomerat de inconsistențe nejudecate însă crezute în mod fanatic şi a prezentat limpede, așa cum au mai făcut-o şi multe alte revoluții, adevăratul caracter al marii majorităţi a Genus Humanum.

În Revoluția Franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău. În zilele noastre, în plin proces de tîmpire electronică, este absolut sigur că, la 200 de ani mai tîrziu, această monstruozitate va fi punctul central al unor festivități orgiastice. Omul mediu se agață întotdeauna în mod disperat de clișee. Dacă i le-ar lua cineva, ar fi nevoit să cerceteze singur, să gîndească singur și să decidă și atunci ar trebui să înceapă din nou, altfel. Nu ne putem aștepta la un astfel de comportament elitist de la aceşti bieţi oameni. Celor pe care zeii vor să-i distrugă, întîi le iau minţile.

Fragment din ERIK VON KUEHNELT-LEDDIHN – „Operațiunea Paricidul – Sade, Robespierre și Revoluția Franceză”, apărut în Fidelity Magazine, oct 1989; o variantă a articolului fusese publicată în National Review, la 14.07.1989, traducere de Liviu Crăciun pentru În linie dreaptă.

„Opinia dominantă în prezent este că fundamentul cel mai solid al păcii ar fi prosperitatea universală. Se pot căuta în zadar dovezi istorice cum că bogaţii au fost de regulă mai paşnici decât cei săraci, dar atunci se poate argumenta că bogaţii nu s-au simţit niciodată în siguranţă lângă cei săraci; că agresivitatea lor derivă din frică; şi că situaţia ar fi cu totul diferită dacă toată lumea ar fi bogată. De ce ar recurge un om bogat la război? Nu ar avea nimic de câştigat. Nu este mai probabil ca săracii, exploataţii şi asupriţii să o facă, deoarece nu au nimic de pierdut în afara lanţurilor? Calea spre pace, se spune, este să urmezi calea spre belşug.

Această convingere modernă dominantă are un farmec aproape irezistibil întrucât sugerează: cu cât obţii mai repede lucrul pe care ţi-l doreşti, cu atât vei fi mai sigur că vei obţine un altul. Atractivitatea ideii este de două ori mai mare deoarece trece complet cu vederea problema eticii: sacrificiul şi renunţarea nu-şi au nici un rost; ba dimpotrivă! Avem ştiinţa şi tehnologia care să ne conducă pe calea bunăstării şi a păcii şi tot ceea ce ni se cere e să nu ne comportăm stupid, iraţional, tăind în propria carne. Mesajul pentru săraci este să nu se grăbească să se supere sau să omoare gâsca ce, la momentul potrivit, cu siguranţă va face şi pentru ei ouă de aur. Iar mesajul pentru cei bogaţi e să aibă inteligenţa ca din când în când să îi ajute pe cei săraci pentru că asta e calea prin care se vor îmbogăţi şi mai mult.”

fragment din E.F. Schumacher – Mic înseamnă frumos. Economie cu chip uman, TEI, 2013.