Autor: R.T.

„Opinia dominantă în prezent este că fundamentul cel mai solid al păcii ar fi prosperitatea universală. Se pot căuta în zadar dovezi istorice cum că bogaţii au fost de regulă mai paşnici decât cei săraci, dar atunci se poate argumenta că bogaţii nu s-au simţit niciodată în siguranţă lângă cei săraci; că agresivitatea lor derivă din frică; şi că situaţia ar fi cu totul diferită dacă toată lumea ar fi bogată. De ce ar recurge un om bogat la război? Nu ar avea nimic de câştigat. Nu este mai probabil ca săracii, exploataţii şi asupriţii să o facă, deoarece nu au nimic de pierdut în afara lanţurilor? Calea spre pace, se spune, este să urmezi calea spre belşug.

Această convingere modernă dominantă are un farmec aproape irezistibil întrucât sugerează: cu cât obţii mai repede lucrul pe care ţi-l doreşti, cu atât vei fi mai sigur că vei obţine un altul. Atractivitatea ideii este de două ori mai mare deoarece trece complet cu vederea problema eticii: sacrificiul şi renunţarea nu-şi au nici un rost; ba dimpotrivă! Avem ştiinţa şi tehnologia care să ne conducă pe calea bunăstării şi a păcii şi tot ceea ce ni se cere e să nu ne comportăm stupid, iraţional, tăind în propria carne. Mesajul pentru săraci este să nu se grăbească să se supere sau să omoare gâsca ce, la momentul potrivit, cu siguranţă va face şi pentru ei ouă de aur. Iar mesajul pentru cei bogaţi e să aibă inteligenţa ca din când în când să îi ajute pe cei săraci pentru că asta e calea prin care se vor îmbogăţi şi mai mult.”

fragment din E.F. Schumacher – Mic înseamnă frumos. Economie cu chip uman, TEI, 2013.

Accesaţi, pe Internet, „zorilebucovinei.com” şi o să aveţi bucuria intrării în arealul electronic al ZIARULUI ROMÂNILOR DIN UCRAINA. O tribună a conaţionalilor, din regiunea care, pe harta statului ucrainean, păstrează formatul teritoriului furat României de Stalin, prin ruşinosul Pact Molotov-Ribbentrop. Nu întâmplător, actualul ambasador al Kievului, la Bucureşti, a condus regiunea corespunzătoare Bucovinei de Nord, Pământ Istoric Românesc.

Cine conduce publicaţia românilor din Bucovina de Nord, teritoriul hăcuit de Stalin, din trupul României?

Nicolae Toma. Un conaţional care s-a născut în anul 1956, în satul Boian, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi. În 1979 a absolvit secţia de ziaristică, a Universităţii de Stat, din Chişinău. Din acelaşi an devine corespondent special şi locţiitor al redactorului-şef, iar ulterior, din anul1999, redactorul-şef al ziarului românilor din Ucraina – ZORILE BUCOVINEI. În martie 2012, Nicolae Toma a creat, împreună cu coechipierii săi, Societatea Jurnaliştilor Români Independenţi, din regiunea Cernăuţi. Care este cheia sufletului acestui român, obligat de decedatul imperiu sovietic să trăiască, încă, sub stăpânire străină, deşi Pactul Molotov-Ribbentrop a fost repudiat la Moscova? O mărturiseşte singur, cu o modestie pilduitoare: „Să dăinuim împreună, în cuget şi simţire românească.” 

Din anul 1999 sunteţi redactorul-şef al ziarului românilor din Ucraina, intitulat Zorile Bucovinei. Care ar fi reuşitele redacţiei acestei publicaţii?

Nicolae Toma: În perioada celor 72 de ani de apariţie, cu regularitate, „ZORILE BUCOVINEI” a fost şi este unica publicaţie ce  e alături, cu inima, de românii din nordul Bucovinei, reflectând adevărul, durerile şi puţinele bucurii, problemele, realitatea zilnică, cu care se confruntă populaţia, indiferent de vârstă, îndeletnicire şi situaţie socială. Ziarul a respirat la unison cu idealurile şi speranţele românilor bucovineni, chiar şi în anii dictaturii comunismului, când noi, urmaşii daco-romanilor, de pe această gură de rai, cedată, răpită şi înstrăinată de Patria noastră istorică, nu aveam voie să rostim cuvintele „România”,  „român”, „românesc”, publicând materiale pe tematică istorică, oglindind tradiţiile culturale şi moştenirea literară a înaintaşilor – uneori fiind nevoiţi s-o facă prin intermediul limbii lui Esop. (mai mult…)

Doamna academician Sabina Ispas este director al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, cunoscătoare a fenomenului folcloric românesc dintr-o perspectivă multidisciplinară a  cercetării etnografice bazate pe o remarcabilă erudiţie teologică. S-a preocupat de cântecul liric, de colind, de baladă şi de basmul fantastic şi a publicat, între ‘85 şi ‘89 sub titlul Tipologia liricii româneşti, prima lucrare de gen  din literatura românească şi europeană,.

I. A.: România are avantajul de a deţine încă valori  de patrimoniu material şi imaterial vii. Cum pot fi  ele prezervate?

S. I.: Eu credeam sincer în posibilitatea constituirii unor zone mici pe care le-am numit zone eco-folclorice. Este o formă de conservare a fenomenului folcloric. Conservarea sistemului şi nu a aspectelor sistemului. Acolo trebuie să am şi tipul de activitate agricolă, pastorală, piscicolă specifică practicată cu uneltele tradiţionale, cu  nişte tehnici anume, cu nişte informaţii anume care deja sunt pe cale să dispară. Afară de activitatea legată de zonă, fie ea de deal, munte, şes, în acest context există un anume tip de locuire, există un anumit stil arhitectonic, un anumit mobilier, o anumită alimentaţie şi un ciclu al obiceiurilor care, pe de o parte are în vedere curgerea unui an, pe de alta viaţa de familie. Noi  avem rezervaţii, dar numai de biosferă, rezervaţii naturale, dar nu culturale.

I. A.: Cum şi de ce se pierde  acest tezaur al culturii populare?

S. I.: Prin schimbarea mentalităţii, prin festivalizare, prin scoaterea din context a unor forme exemplare. Trăim în plină perioadă de festivalizare a culturii. Manifestările din noaptea de Anul Nou, când ies oamenii pe stradă, sunt o formă de festivalizare a existenţei unor oameni care, altfel, par a fi destul de alienaţi. Pentru că, în mod normal, asemenea momente speciale trebuiau petrecute în familie, acest moment de trecere având o încărcătură specială. Acum totul se transformă într-un fel de „sămânţă de bucurie colectivă” indusă, se creează un fel de „socializare” a necunoscuţilor adunaţi laolaltă printr-o instrumentare administrativă care face parte din procesul de secularizare, folclorul fiind folosit, sub cele mai năstruşnice modalităţi, în spectacole, la televizor. Festivalurile trebuiau să aducă în scenă competiţia şi s-a mers nu pe ceea ce este profund, ci către spectaculos, accidental, excesiv chiar. Personal am asistat la modificarea unui text în perioada Cântării României: „M-a făcut măicuţa-n zori/În Duminica de Flori”, aceasta fiind Duminica Floriilor. Dar textul a fost schimbat la cererea celui care făcea selecţia, cu versul „Într-o zi cu multe flori”. Nu numai că a schimbat sensul, dar ca să vedeţi ce puternică e influenţa scenei, după ani, chiar şi azi veţi găsi cântăreţi care interpretează această variantă.

I. A.: Dacă ar fi să scrieţi o carte a omisiunilor în cercetarea folclorică, ce aţi pune pe primul plan?

S. I.: Încă din secolul al XIX-lea, majoritatea intelectualilor „se jenează” să recunoască modelul creştin al folclorului românesc, ignorându-se astfel toată medievalitatea noastră. Atunci când Ştefan cel Mare construia 40 şi ceva de biserici şi nu castele, el credea sincer că ridică biserica pentru  martirii care muriseră pe câmpul de luptă.  Intelectualii au creat un fel de ab-stracţiuni ale modelului cultural. Dar modelul cultural este ceva viu. Cum percepeau oamenii calitatea de luptător din oastea de ţară? Ce însemna relaţia unui lefegiu, venit din altă parte, cu localnicii? Ce însemna protocolul curţii feudale, costumul, formele de adresare, ce însemna înmormântarea unui domn, ce însemna „descăpăţânarea”, tăierea capului unor boieri? Toate erau „spectacole ale lumii” pe care le regăsim în cultura noastră tradiţională ca reflexe. Or, toată perioada asta este ignorată pentru că vrem cu orice preţ să vedem ce făceau, să zicem, dacii sau ce se întâmpla în neolitic, dar asta este o cercetare care ţine mai mult de arheologie. (Sursa: Revista Clipa)

Citește materialul întreg AICI…

– Ați cucerit întreaga lume cu naiul… cum ați ales acest instrument?

– Cred că naiul m-a ales pe mine. De mic am vrut să fac muzică, iar pe la 12 ani i-am spus tatălui meu că dacă nu mă dă la muzică, mă sinucid. Dar eram cu acordeonul pe vremea aia, nu cu naiul. Dar m-a descoperit profesorul Fănică Luca, care a salvat naiul românesc de la dispariție și apoi mi l-a dat mie. Cum am zis, eram cu altele în cap, dar Fănică Luca m-a remarcat, mi-a remarcat configurația gurii, m-a pus să-i suflu în palmă și mi-a zis că-s bun pentru nai. Până atunci însă a fost o întreagă aventură, am fugit vreo trei luni, el m-a căutat, a ajuns până la Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost un periplu uluitor; apoi m-am întors la nai… și am reușit să înțeleg instrumentul, să fac o muzică deosebită, să duc mai departe naiul, să nu se piardă. Inclusiv prin compozițiile pentru nai – nu e vina mea că alții nu s-au gândit înainte la acest instrument, sau că prea puțini au făcut-o. Fănică Luca mi-a zis că el a făcut puțin acolo unde eu voi face mult, mi-a făcut crucea pe frunte – ca un miruit de mentor și… ăsta mi-a fost destinul!

– Dacă nu ați fi făcut muzică, ce ați fi făcut? (mai mult…)

Articol publicat de ziarul Națiunea…

Pe scena politică românească o veritabilă forță de „dreapta” lipsește cu desăvârșire, astfel încât mulți sunt confuzi atunci când vine vorba de semnificatul acestui termen. Mai mult, reprezentanții falselor formațiuni de „dreapta” promovează idei și principii care nu au nimic de a face cu „dreapta„ și care alterează sensul acestui concept politic. De aceea, voi încerca să clarific ce înseamnă a avea o viziune de „dreapta”.

Pentru a putea identifica viziunea de „Dreapta” este necesar a face o comparație cu cea de „Stânga”. Punctul de unde pleacă diferența primordială dintre cele două perspective (meta)politice este conceptul de „egalitate”; stânga este egalitară pe când dreapta este ierarhică.

Pentru a aprofunda aceste aspecte este necesar să facem o scurta prezentare a evoluției termenului de „egalitate”. Conceptul apare pentru prima dată pe scena istorică internațională odată cu Revoluția franceză din 1789; la baza Revoluției din Franța au stat ideile filosofilor iluminiști precum Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, etc. De reținut este concepția lui Voltaire despre „egalitate”: „Oamenii sunt egali; deosebirea dintre ei o face doar virtutea, iar nu naşterea (originea)”.

Europa secolului XVIII era profund marcată de existența unei categorii de privilegiați, aristocrația, care avea nenumărate drepturi și prea puține datorii față de comunitatea de apartenență; exista apoi clasa de mijloc, alcătuită mai ales din comercianți, care deși începea să devină o puternică forță pe plan economic, nu-i era permis să joace un rol important pe scena politică; exista și clasa de jos, țărănimea, care avea nenumărate obligații și prea puține drepturi. Tabloul era nuanțat diferit de la o regiune la alta a Europei, însă imaginea de ansamblu era mai mult sau mai puțin cea prezentată mai sus.

Într-o astfel de societate necesitatea stabilirii unor reguli egalitare în ceea ce privește drepturile și obligațiile era evidentă.

Acesta este contextul istoric în care a apărut ideea de „egalitate”. Însă conceptul și-a schimbat mult înțelesul pe parcursul ultimilor două secole. Dacă la început „egalitatea” presupunea, mai mult sau mai puțin, ceea ce astăzi s-ar înțelege prin ideea de „justiție socială”, în zilele noastre în numele „egalității” s-a ajuns la ștergerea diferențelor culturale, la stigmatizarea conceptului de „identitate națională”, la aplatizarea ideilor și la globalizarea omogenizantă. Cetățeanul rus, cel congolez sau cel irakian este înlocuit cu ideea utopică de „cetățean al lumii”, iar satul natal este înlocuit cu cel global.

În acest context intervine viziunea ierarhică a „Dreptei”. Inegalitarismul „Dreptei” presupune tocmai apărarea diferențelor, protejarea diversității culturale și susținerea statului-național.

„Dreapta” este conștientă că formal toți oamenii se nasc egali, însă substanțial o persoană nu este egală cu nici o alta datorită percursului formativo-educativ al fiecăruia. Definiția lui Voltaire este edificatoare din acest punct de vedere: „Oamenii sunt egali; deosebirea dintre ei o face doar virtutea, iar nu naşterea (originea)”.

Egalitatea în fața legii, egalitatea în drepturi și obligații, egalitatea de șanse sunt idealuri la care fiecare ființă umană trebuie să aspire, ba mai mult, pentru care ar trebui să lupte. Egalitățile de mai sus nu sunt și nici nu pot fi apanajul doar al „Dreptei” sau doar al „Stângii” pentru că acestea sunt caracteristice naturii umane.

Însă atunci când transformi egalitățile într-o zeiță supremă numită „Egalitate”, cu puteri totalitare asupra comunităților locale \ naționale, se riscă a se pierde din vedere unul dintre celelate idealuri pentru care s-a realizat Revoluția franceză și anume „libertatea”. Libertatea popoarelor și a indivizilor este clar îngrădită datorită omogenizării culturale și spirituale cauzate de fenomenul tehnoglobalismului. Tehnoglobalismul este o ideologie care consideră că toate activitățile umane ar trebui să fie orientate spre transpunerea în viaţă de zi cu zi a proiectului unei singure societăţi globale și tehnologizate.  Este ușor să ne dăm seama că pentru adepții tehnoglobalismului „Egalitatea” este asul din mânecă.

Interpretarea viziunii de „Dreapta” care reiese din rândurile de mai sus este extrem de simplificată, de aceea vă invit să aprofundați argumentul cu ajutorul unor autori titrați:

1) Alain de Benoist: „O perspectivă de dreapta. Antologie critică a ideilor contemporane”, editura Anastasia, București, 1998.

2) Norberto Bobbio: „Dreapta și Stânga”, editura Humanitas, București, 1999;

3) Răzvan Codrescu: „Spiritul dreptei” , editura Anastasia, București, 1997.

Remus Tanasă

Photoxpress_5382913Pentru a pleca de la un punct asupra căruia suntem toți de acord, vom începe cu o frază banală: viața este o luptă. Două sunt elementele luptei: adversarul care trebuie învins și regulile jocului. Fiecare poate să își aleagă adversarul dar regulile jocului sunt aceleași pentru toți. Până aici am expus acele similititudini dintre viață și luptă asupra cărora suntem mulți de acord.

Dar acum încep divergențele. În timp ce regulile jocului, în ring, sunt respectate datorită unui arbitru, iar un adversar doborât fără a respecta toate regulile nu este învins, în viață arbitrul nu se vede. Și pentru că nu se vede, oamenii au ajuns la trei opinii:

1) În viață nu există arbitru. În consecință important este să doborâm orice adversar, prin orice modalitate.

2) Fiecare își stabilește propriile reguli și în conștiința sa e propriul arbitru. Această elegantă concepție a datoriei reduce adepții săi cei mai onești la o luptă de adaptare a conștiinței la realitate și a realității la conștiință, refuzând orice raport de solidaritate morală cu restul lumii.

3) Arbitrul nu se vede, dar există: acesta ne va da verdictul la sfârșitul partidei.

Această a treia poziție, care trascende realitatea este specifică doctrinei creștine pentru care viața nu este o luptă inventată pentru satisfacerea arbitrului-spectator, ci este doar „repetiția” unei victorii pentru care nu am respectaserăm regulile jocului. Pentru creștini, Dumnezeu a pus victoria în mâinile omului cu o singură condiție. Încălcată această condiție, omul ar fi putut fi descalificat, în termeni sportivi, dacă nu ar fi fost posibilă mântuirea prin Cristos. Deci viața este recucerirea acelei victorii, această recucerire fiind supusă pentru ultima dată unicii condiții de a respecta regulile revelate.

Poziția creștină duce la o curioasă consecință: pentru fiecare om în parte, victoria nu constă în înfângerea vizibilă a unui adversar ci în respectarea regulilor. Nu câștigă cine este „mai în față” prin fraudă ci acela care a exclus frauda din propriile reguli.

Nu un Creștinism puternic ci un Creștinism biruitor trebuie să ne dorim.

Traducere de Remus Tanasă din „Cronache Sociali” (Cronici Sociale, antologie de articole din revista omonimă, vol. II, Roma, 1962, p. 1072), autor: redacția revistei.

În studiile mele de filosofia culturii, intitulate : „Orizont şi stil” şi „Spaţiul mioritic„ am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rînduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei întrucît apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat. Putem privi ca nici unul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mîndrie de binecuvîntaţi stăpîni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare : Foaie verde grîu mărunt/ Cîte flori sunt pe pămînt/ Toate merg la jurămînt./ Numai spicul griului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele.

Lucian Blaga, fragment din discursul de recepţie în Academia Română (5 iunie 1937), “Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 2.

Text complet AICI.

Sărbătorim astăzi ziua Unirii Principatelor Române, la 154 de ani de la evenimentele petrecute pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti, când Adunarea Electivă a Ţării Româneşti alegea domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, domnul ales al Moldovei. Despre importanţa zilei de 24 ianuarie 1859 pentru poporul român a vorbit acad. prof. dr. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române pentru ziarul Lumina.

-Domnule academician Dan Berindei, care a fost contextul istoric al evenimentelor petrecute în Iaşi şi Bucureşti la 5, respectiv 24 ianuarie 1859?
Procesul politic care a avut loc a fost marcat de evenimentele legate de Războiul Crimeei şi de urmările sale, de Congresul de la Paris din 1856 şi de tratatul care s-a încheiat între Puteri în urma acestui congres. Statutul internaţional al Principatelor a fost modificat prin hotărârea Marilor Puteri, în sensul că a fost menţinută suzeranitatea otomană, dar Principatele au ieşit de sub protectoratul Rusiei şi au intrat sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri ale Europei. Pe de altă parte, însă, lucru deosebit de pozitiv a fost intenţia acestor Puteri de a da o altă înfăţişare acestui spaţiu românesc, sau cel puţin unei părţi din el, partea principală reprezentată de Moldova şi Ţara Românească. În consecinţă, nu numai că s-au luat anumite hotărâri referitoare la români şi la modernizarea lor, dar, totodată, s-a hotărât chiar ca românii să fie consultaţi. De aici a apărut ideea Divanurilor sau Adunărilor ad-hoc, care s-au întrunit în 1857 şi care au fost prezidate, în fiecare ţară, de mitropolit: în Moldova de Sofronie Miclescu, în Ţara Românească de Nifon Rusăilă.
-Aţi amintit de cei doi mitropoliţi care au prezidat atât Divanurile, cât şi Adunările Elective. Cât de important a fost aportul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române în pregătirea şi realizarea Unirii Pricipatelor? (mai mult…)