Autor: R.T.

„Nu Orwell a fost cel dintîi care ne-a arătat dezastrul spiritual produs de o tiranie. Ceea ce este valoros în opera lui constă în efortul de a arăta că nu are nici o importanţă care este ideologia gardienilor noştri. Porţile închisorii rămîn la fel de impenetrabile, supravegherea la fel de aspră, idolatrizarea stăpînilor tot atît de răspîndită. În schimb, ceea ce ne spune Huxley este că, într-o epocă avansată tehnologic, dezastrul spiritual va fi adus mai degrabă de un adversar cu o faţă zîmbitoare decît de unul al cărui chip inspiră suspiciune şi ură. În cadrul profeţiei huxleyene, Big Brother nu ne urmăreşte pentru că aşa îşi doreşte el: noi îl urmărim, fiindcă aşa dorim. Nu mai este nevoie de gardieni, de porţi sau de Ministere ale Adevărului. Atunci cînd o populaţie întreagă nu face altceva decît să se distreze prin emisiuni de divertisment, cînd viaţa culturală este redefinită ca un cerc nesfîrşit de distracţii, cînd discuţia publică serioasă devine un fel de gîngureală, cînd, în sfîrşit, un întreg popor devine un auditoriu şi întreaga lui preocupare publică un act de vodevil, atunci poporul respectiv se află sub o gravă ameninţare iar moartea culturii lui este cît se poate de probabilă.”

(N. Postman, Amusing Ourselves to Death, Penguin, 1986)

„Trăim într’o epocă de mari transformări sociale, economice, politice şi morale. In fiecare zi se pun alte şi alte întrebări la cari trebue să răspundem. Dintre toate însă problema omului este cea mai interesantă şi mai hotăritoare. Aşa se explică faptul că problema generaţiei noi niciodată n’a fost mai mult discutată ca în aceste zile prezicătoare de schimbări.

Deşi există un raport strâns între bunic, tată, fiu şi nepot totuşi se admite o diferenţiere dela unul la celalalt, nu numai în vârstă, ci şi în gândire şi în acţiune. Cei mai mulţi istorici admit că există o ritmicitate în succesiunea perioadelor biologico-culturale. Valorile biologice se acumulează în anumite timpuri într’un anumit fel, încât data naşterii cuiva determină calitatea lui. Trebue să ţinem seama însă şi de modificările .provocate de influenţa mediului; şcoala aspră a vieţii creează generaţii rezistente şi active,

S ‘a spus — şi nu fără temei — că ritmul biologic şi ritmul istoric ar avea aceeaşi cadenţă, care se măsoară cu 30 de ani. Treizeci de ani sunt necesari, ca o generaţie nouă să apară şi o mentalitate veche să dispară.

O nouă generaţie se remarcă mai ales prin o unitate de credinţă, de interese şi de acţiune. Condiţii egale de viaţă şi condiţii similare psiho-fizice favorizează elaborarea aceluiaşi ideal şi a aceloraşi înfăptuiri.

Dacă ritmul biologic şi cel istoric, printr’o coincidenţă fericită, creează condiţii optime, atunci prin aceeaşi pregătire intelectuală, morală şi fizică, prin însumarea şi utilizarea în aceeaşi direcţie a tuturor energiilor, se naşte o generaţie pozitivă — creatoare. Această generaţie stăpâneşte epoca ei prin continuarea unei tradiţii consacrate şi prin determinarea unor transformări constructive. Dacă însă ritmul biologic este inferior şi ritmul istoric defavorabil, se nasc mai multe curente în mijlocul aceleiaşi generaţii, cu scopuri diverse şi chiar opuse. In astfel de vremuri de prefaceri generaţia nouă nu este omogenă. Avem, în adevăr, în asemenea epoci, de obiceiu, o generaţie romantică-gânditoare, mai mult pasivă, irosindu-şi forţele în sbucium lăuntric, în „pertractări”, o generaţie puţin capabilă de acţiune.

Această generaţie intermediară, în cazul cel mai bun, pregăteşte terenul unei succesiuni pozitive-creatoare, sau ea scoate la suprafaţă , prin paralizare a energiilor constructive, o generaţie negativă-destructivă.

Astfel deosebim generaţii politice şi sociale, cari determină marile prefaceri de domeniul vieţii publice, şi generaţii literare, intelectuale cari , meditând, nu fac decât să strângă şi să fermenteze materialul pentru urmaşii meniţi să-l cristalizeze în realizări.”

*fragment de Iuliu Haţieganu, „Generaţii vechi şi generaţii noi” în „Gând Românesc” din mai 1933.

Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că sîntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decît strigăte, bîrfeală, critică şi tînguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plîngînd, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa –, ar crede că sîntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Sîntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvîrşire acest orgoliu.

În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărîmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Cînd totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plîngi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, sîntem proşti şi netrebnici, sîntem mărunţi şi păcătoşi, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întîmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întîmplă, sînt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărt, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atîta timp cît sînt viu, cît am viaţa de partea mea, cît timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sîngele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărîmiţa, ce haos este atît de mare ca să se poată măsura cu cîtimea aceea incomensurabilă de viaţă care  mi-a fost dată?

Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atîtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decît pentru cei care o acceptă. Înfrîngerea nu există decît pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.

Mi se par atît de absurde obiecţiile pe care le întîlnesc de la o vreme în calea mea; atît de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndîrjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră… Să strigăm mai tare bucuria noastră că sîntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.

fragment de Mircea Eliade, Oceanografie, 1934.

241px-Logo_Romania_Rugby.svg_1Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la disputarea primului meci de rugby în România. Federaţia Română de Rugby a celebrat, într-un cadru festiv, vineri 24 septembrie a.c., împlinirea a 100 de ani de la disputarea primului meci cu balonul oval în ţara noastră.

Cu această ocazie s-a lansat s-a lansat şi cartea “100 de ani de rugby în România”, volum colectiv care surprinde în secvenţe succinte, cele mai importante momente ale balonului oval de pe plaiurile carpato-danubiano-pontice.

Rugby-ul este un sport de golani practicat de domni, pe cand fotbalul este un sport de domni practicat de golani. (Pierre de Coubertin)

Articol publicat de revista Historia.

La 3 august 1914 se întruneşte la Sinaia Consiliul de Coroană pentru a hotărî linia  pe care România trebuie să o urmeze în politica sa internaţională în condiţiile în care la 29 iulie 1914 Austro-Ungaria declara război Serbiei şi oficial se începea Primul Război Mondial.

La respectivul Consiliu de Coroană, patronat de regele Carol I, au participat cei mai influenţi oameni politici ai vremii, dintre care amintim pe Ion I.C. Brătianu, P. P. Carp, Take Ionescu, Al. Marghiloman sau Theodor Rosetti.

În urma acestei întruniri România şi-a declarat neutralitatea amânând intrarea în Război până în 1916. Deşi statul român făcea partea din sistemul de alianţe al Puterilor Centrale prin tratatul semnat la 1883, politicienii români au decis neutralitatea ţării invocând printre altele că tratatul semnat cu Austro-Ungaria prevedea ca România să înceapă operaţiunile militare doar dacă Imperiul dualist era atacat de un stat terţ, situaţie neverificată având în vedere că Austro-Ungaria a atacat Serbia şi nu viceversa.

Pentru regele Carol I decizia Consiliului de Coroană a fost o grea „lovitură” căci acesta era legat prin „sânge” de Germania, aliata Austro-Ungariei din Primul Război Mondial, dar mai ales legat de tratatul semnat a cărui respectare era pentru primul rege al României o chestiune de onoare. De altfel, situaţia dificilă prin care va trece regele în acea perioada reiese şi din mărturisirea făcută de acesta lui Take Ionescu care va mărturisi că regele i-a declarat că „dacă regret ceva, este că n-am murit înainte de începerea acestui război”[1].

În ziua de 16 septembrie 1914 Carol I i-a cerut secretarului său personal, Louis Basset, să redacteze textul prin care să aducă la cunoştinţă poporului decizia de a abdica dacă România va intra în război împotriva Puterilor Centrale.

Textul este publicat în continuare:

„Români!

Un puternic avânt naţional cere ca România să intre în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea idealului visat de întregul nostru neam românesc.

Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care văd o primejdie pentru ţară, nu-mi rămâne decât a încredinţa destinele mult iubitei noastre patrii unei Locotenenţe Regale.

O viaţă întreagă, închinată ridicării şi măririi scumpului nostru popor, va fi pentru el cea mai sigură chezăşie că inima mea n-a încetat şi nu va înceta niciodată de a bate pentru binele lui. Din tot sufletul, rog pe Atotputernicul să-l păzească şi să-l ocrotească”[2].

Aşa cum rezultă din acest text, regele nu intenţiona să abdice în favoarea moştenitorului, Ferdinand, ci dorea o renunţare definitvă a familiei Hohenzolern la tronul României.

Regele Carol I avea să moară la 10 octombrie 1914 şi astfel nu va fi nevoit să recurgă la acest gest care ar fi putut avea consecinţe nefaste asupra viitorului ţării noastre.

[1] Take Ionescu, Regele Carol I în timpul războiul, în „Universul”, din 23 decembrie 1919.

[2] Sorin Cristescu, Un proiect al regelui Carol I devine public după 83 de ani, în „Magazin istoric”, din 10 octombrie 1997.

Remus Tanasă

„Ridicolul este elementul dinamic, creator şi nou în conştiinţă care se doreşte, vie şi experimentează pe viu. Nu mi-aduc aminte de vreo schimbare la faţă a omenirii, de vreun salt îndrăzneţ în înţelegere, de vreo descoperire pasionată – care să nu fi părut contemporanilor ridicolă. Orice depăşeşte prezentul şi limita înţelegerii pare ridicol. De la ridicol ai întotdeauna de învăţat; îl poţi asimila sau interpreta cum vrei, eşti liber să iei ce-ţi place şi să faci cu el ce-ţi trece prin cap. Cu ceea ce este raţional, justificat, verificat, premiat nu poţi face acelaşi lucru; acestea sunt adevăruri sau atitudini care nu mai interesează viaţa şi ce se petrece să apară, pentru că ele ţin pe loc. Nu le contestă nimeni. Sunt moarte.

Citiţi o carte bună, una dintre acele cărţi perfect scrise, perfect construite, remarcată de critici, aprobată de public, încoronată de premii. O carte buna –adică o carte moartă. E atât de bună încât nu zguduie nimic din marasmul şi mediocritatea noastră; dimpotrivă, se integrează perfect în toate măruntele noastre idealuri, micile noastre drame, micile noastre vicii, micile noastre nostalgii. Peste zece sau o sută de ani –nu o va mai citi nimeni. Tot ceea ce nu e ridicol –e trecător (efemer). O definiţie a efemerului ar spune că efemerul este orice lucru „perfect”, orie gând bine exprimat şi delimitat, orice participă la raţional şi la justificat. Mediocritatea se confundă de cele mai multe ori cu „perfectul” şi „definitivul”. A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă de nemurire, singurul contact direct cu eternitatea. O carte care nu e ridicolă, un gând care e aplaudat de toţi de la început, a renunţat prin succesul avut la orice potenţialitate, la orice virtute de a putea fi reluată şi continuată”.

fragment de Mircea Eliade, Oceanografie, 1934.

 

„Pentru noi toţi lupta era viaţa; a scrie, a lucra, a alerga de la Paris la Viena şi de la Viena la Constantinopol în timp ce alţii făceau antecameră săptămâni întregi, cu o răbdare de fachir, la lordul Palmerston în Londra – era viaţa noastră. Aşa înţelegeam noi fericirea. Niciodată n-am ştiut ce va să zică descurajarea; nu ştiam ce este osteneala. Tineri, veseli, neobosiţi cum eram, eram siguri că viitorul era al nostru (…). Deznădejdea nu ne-a muşcat niciodată din inimă, nepăsarea mai groaznică decât disperarea, nu ne-a omorât niciodată iluziile. Şi să mă credeţi că nu era lesne.”

Bucureşti, 24 iulie 2013 – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în parteneriat cu Fundaţia Konrad Adenauer, a lansat turul virtual al fostei închisori de la Râmnicu Sărat, unul dintre cele mai dure puncte ale represiunii comuniste, care va fi transformată în următorii ani în Memorial al Victimelor Comunismului. Disponibil la adresa http://ramnicusarat.iiccr.ro/, acesta este primul tur virtual in situ al unei închisori comuniste din România, care păstrează nemodificat spaţiul în care a funcţionat fostul penitenciar, înainte de restaurarea acestuia, estimată pentru anul 2016.

Vizitatorii online au astfel ocazia de a naviga prin clădirea şi curtea fostei închisori şi de a viziona fostele celule, printre care se numără şi cea în care a decedat liderul ţărănist Ion Mihalache. De asemenea, pe parcursul vizitei virtuale, utilizatorii au acces la informaţii despre fostul penitenciar, regimul de detenţie şi personalităţile încarcerate aici.

Despre închisoarea Râmnicu Sărat
De la înfiinţarea sa în anul 1901 până în 1938, închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost locul în care au fost închişi deţinuţi de drept comun, iar ulterior, în timpul regelui Carol al II-lea, primii deţinuţi politici, membri ai Mişcării Legionare.

După instaurarea comunismului, aici au fost încarceraţi reprezentanţi ai grupărilor politice, clerici greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alţi indezirabili. Aceştia erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”, pentru care nu era permisă „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”. Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, aici au fost închişi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), Mihai Godo (preot iezuit),  liderul social-democrat, Constantin Titel-Petrescu, dar şi reprezentanţi ai fostei guvernări antonesciene şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie.

Conform mărturiilor supravieţuitorilor, izolarea, înfometarea, frigul şi tortura constituiau metode uzuale întrebuinţate de către administraţie, menite să conducă la exterminarea lentă a celor închişi aici. Regimul alimentar nu depăşea 500-600 de calorii pe zi, contribuind din plin la deteriorarea stării de sănătate a deţinuţilor.

Frigul insuportabil a reprezentat, de asemenea, una dintre constantele regimului de exterminare. Cu toate că regimul din penitenciar era unul al izolării totale, cele 35 de celule fiind destinate unui număr similar de deţinuţi, cărora în intervalul orar 5-22 li se interzicea să stea pe pat, administraţia acorda pedepse de „izolare” pentru cele mai mici „abateri disciplinare”. Astfel, spre deosebire de alte locuri de detenţie care nu aveau regim monocelular, „izolarea” la Râmnicu Sărat consta în scoaterea saltelei din celulă şi reducerea hranei la jumătate. În ciuda vârstei înaintate, Ion Mihalache s-a dovedit unul dintre cei mai aprigi contestatari ai regimului de detenţie, din această cauză fiind supus, între 1957 şi 1961, unui număr impresionant de 80 de zile de „izolare”. Cu pedepse de acest fel s-a confruntat şi Ion Diaconescu, considerat de către conducerea închisorii ca fiind „foarte, foarte periculos”. În aceste condiţii,  niciunul dintre cei închişi aici nu a putut evita acest tip de „pedeapsă disciplinară”.

Pe lângă toate celelalte mijloacele de coerciţie, personalul închisorii nu a ezitat niciun moment să folosească şi metoda clasică – bătaia. Indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii, deţinuţii erau supuşi maltratării. Un caz dramatic îl constituie cel al lui Victor Rădulescu-Pogoneanu care, fiind imobilizat din cauza unei paralizii a membrelor inferioare, era bătut în timp ce era întins pe pat. De asemenea, conform mărturiilor, Ion Mihalache era lovit în mod constant, gardienii aruncând chiar găleţi de apă asupra sa.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă în mod oficial în aprilie 1963.

Tur virtual AICI...

Interpretarea vulgară a Revoluţiei Franceze (deloc diferită de cea a Revoluţiei Ruse) se bazează pe teoria pendulului. Oamenii săraci şi oprimaţi, conduși de idealişti foarte inteligenți, au scuturat jugul insuportabil reprezentat de regimul opresiv al monarhilor, aristocraţilor şi preoţilor şi au creat o nouă ordine în care Libertatea, Fraternitatea şi Egalitatea de şanse au fost realizate. Dar nu știm deja de la Goethe că legislatorii şi revoluţionarii care anunţă în acelaşi timp libertatea şi egalitatea sînt escroci și șarlatani? Cum nu există un astfel de lucru ca “egalitatea naturală”, ea poate fi realizată doar prin forţă brută. Pentru a aduce egalitatea într-un gard viu, trebuie să folosim foarfece de grădină. Egalitatea, idealul stîngii, este strîns legată de identitate. O sută de cenți fac un dolar, dar fiecare dolar tipărit într-un anumit an nu este identic cu nici un alt dolar tipărit tot atunci.

Prima fază a Revoluţiei Franceze, care s-a încheiat cu un avînt economic, precum şi criza financiară a statului și o serie de reforme liberale, a avut un caracter predominant aristocratic. “Ideile noi” ale primului val iluminist – greșit înțelesul război american de independenţă, anglomania, viziunile lui Rousseau, critica religiei datorată lui Voltaire (un om care avea un dispreţ special tocmai pentru omul comun) şi încă furtunoasa controversă jansenistă – toate acestea au răspîndit confuzie în rîndul claselor superioare. Francmasoneria, recent importată din Anglia, a jucat și ea un rol în această transformare. Este posibil ca însuși Ludovic al XVI-lea să fi fost francmason. Dincolo de orice îndoială, era un student conștiincios al Enciclopediei. Drept urmare, a apărut un vid imens de credinţă, care a fost rapid ocupat de ideologia stîngii radicale, care, la fel de rapid, a infectat segmente mari de populaţie. “Intelighenţia” stîngistă a jucat un rol de spărgător de gheaţă pentru revoluţie, astfel încît, cel puțin în prima perioadă, existenţa monarhiei abia dacă era pusă sub semnul întrebării, un timp în care aristocraţia şi clerul abdicaseră şi se “cununaseră” cu burghezia.

[…]

A lăsat Revoluția Franceză ceva pozitiv pentru posteritate? Numai sistemul metric, care, desigur, a apărut din predilecția democratică pentru eterne măsurări și numărări. Dar Declarația Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului? Acesta a fost un document pur antropocentric, un produs bombastic tipic al primului val al Iluminismului, conceput în 1789 și inclus în cele din urmă în constituţia Republicii Sadiste în 1793. În manuale se poate citi despre perioada terorii – “Le Terreur était terrible mais grande!” (Teroarea a fost atroce, dar măreaţă!) Chiar dacă un număr mare de moderați au sfîrşit şi ei tot sub lama ghilotinei. Din punct de vedere istoric, trebuiau să se aştepte la asta, dar ei nu au luat în considerare ce se întîmplă de obicei atunci cînd cineva distruge vechea ordine.

[…]

Nu trebuie să uităm că o mare parte din ceea ce poate părea pozitiv pentru noi astăzi – liberalismul, intelectualismul, umanitarismul – fuseseră deja aduse de absolutismul liberal, curtenesc, în timp ce Revoluția Franceză care a utilizat toate aceste cuvinte, în realitate nu a făcut nimic mai mult decît să le înece în sînge. Să ne reamintim de reacția lui Caffinhals, care, ca răspuns la protestul zgomotos al apărătorilor lui Lavoisier care strigau “Condamnaţi la moarte un mare învățat”, a spus “Revoluția nu are nevoie de învățați.” Bietul om avea dreptate; de la Revoluția Franceză încoace doar cantitățile, cifrele și numerele mai au valoare. Discursul elitelor nu mai este tolerabil.

Din punct de vedere intelectual, Revoluția Franceză a fost un conglomerat de inconsistențe nejudecate însă crezute în mod fanatic şi a prezentat limpede, așa cum au mai făcut-o şi multe alte revoluții, adevăratul caracter al marii majorităţi a Genus Humanum.

În Revoluția Franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău. În zilele noastre, în plin proces de tîmpire electronică, este absolut sigur că, la 200 de ani mai tîrziu, această monstruozitate va fi punctul central al unor festivități orgiastice. Omul mediu se agață întotdeauna în mod disperat de clișee. Dacă i le-ar lua cineva, ar fi nevoit să cerceteze singur, să gîndească singur și să decidă și atunci ar trebui să înceapă din nou, altfel. Nu ne putem aștepta la un astfel de comportament elitist de la aceşti bieţi oameni. Celor pe care zeii vor să-i distrugă, întîi le iau minţile.

Fragment din ERIK VON KUEHNELT-LEDDIHN – „Operațiunea Paricidul – Sade, Robespierre și Revoluția Franceză”, apărut în Fidelity Magazine, oct 1989; o variantă a articolului fusese publicată în National Review, la 14.07.1989, traducere de Liviu Crăciun pentru În linie dreaptă.

Domnule Zub, ati debutat in 1971, la 37 de ani, cu un volum consacrat lui Mihail Kogalniceanu. Ati continuat cu alte volume dedicate lui A.D. Xenopol, lui Vasile Parvan. De ce acesti trei mari istorici au fost printre preocuparile dvs. permanente?

Pe Kogalniceanu il percepusem ca un personaj de o imensa importanta pentru istoria noastra, pentru devenirea Romaniei moderne. in acelasi timp, era vorba de un istoric eminent, care sta in miezul istoriografiei noastre. Kogalniceanu a fost si o buna investitie de ordin profesional, pentru ca, prin el, se poate avea o buna privire asupra trecutului, dar si asupra problemelor noastre din secolul al XIX-lea. Asa cum Maiorescu ramine un reper in literatura si cultura, tot asa Kogalniceanu este un punct cardinal pentru istoriografia noastra. Xenopol venea oarecum firesc in cadrul preocuparilor mele. incepusem activitatea cu o bibliografie Xenopol, suspendata in momentul arestarii mele. Iar Parvan a fost o „descoperire“ de mare insemnatate, intelectuala si morala, din anii studentiei, fructificata ulterior sub diverse forme.

Ce inseamna la un istoric „importanta morala“?

Pe Parvan l-am perceput ca o figura extraordinara, care s-a realizat prin eforturi imense. El venea dintr-un mediu pauper si a ajuns la pozitiile cele mai inalte prin studiu, devotament, sacrificii.

Mai tineti ore la Universitatea ieseana?

Nu. Am tinut zece ani.

N-ati mai vrut, n-ati mai putut, n-ati mai fost dorit?

Facultatea avea greutati financiare si m-am gindit ca e mai bine sa o degrevez de o sarcina in plus.

Cum sint tinerii istorici de astazi: mai superficiali, mai pasionati? (mai mult…)