Doamna academician Sabina Ispas este director al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, cunoscătoare a fenomenului folcloric românesc dintr-o perspectivă multidisciplinară a cercetării etnografice bazate pe o remarcabilă erudiţie teologică. S-a preocupat de cântecul liric, de colind, de baladă şi de basmul fantastic şi a publicat, între ‘85 şi ‘89 sub titlul Tipologia liricii româneşti, prima lucrare de gen din literatura românească şi europeană,.
I. A.: România are avantajul de a deţine încă valori de patrimoniu material şi imaterial vii. Cum pot fi ele prezervate?
S. I.: Eu credeam sincer în posibilitatea constituirii unor zone mici pe care le-am numit zone eco-folclorice. Este o formă de conservare a fenomenului folcloric. Conservarea sistemului şi nu a aspectelor sistemului. Acolo trebuie să am şi tipul de activitate agricolă, pastorală, piscicolă specifică practicată cu uneltele tradiţionale, cu nişte tehnici anume, cu nişte informaţii anume care deja sunt pe cale să dispară. Afară de activitatea legată de zonă, fie ea de deal, munte, şes, în acest context există un anume tip de locuire, există un anumit stil arhitectonic, un anumit mobilier, o anumită alimentaţie şi un ciclu al obiceiurilor care, pe de o parte are în vedere curgerea unui an, pe de alta viaţa de familie. Noi avem rezervaţii, dar numai de biosferă, rezervaţii naturale, dar nu culturale.
I. A.: Cum şi de ce se pierde acest tezaur al culturii populare?
S. I.: Prin schimbarea mentalităţii, prin festivalizare, prin scoaterea din context a unor forme exemplare. Trăim în plină perioadă de festivalizare a culturii. Manifestările din noaptea de Anul Nou, când ies oamenii pe stradă, sunt o formă de festivalizare a existenţei unor oameni care, altfel, par a fi destul de alienaţi. Pentru că, în mod normal, asemenea momente speciale trebuiau petrecute în familie, acest moment de trecere având o încărcătură specială. Acum totul se transformă într-un fel de „sămânţă de bucurie colectivă” indusă, se creează un fel de „socializare” a necunoscuţilor adunaţi laolaltă printr-o instrumentare administrativă care face parte din procesul de secularizare, folclorul fiind folosit, sub cele mai năstruşnice modalităţi, în spectacole, la televizor. Festivalurile trebuiau să aducă în scenă competiţia şi s-a mers nu pe ceea ce este profund, ci către spectaculos, accidental, excesiv chiar. Personal am asistat la modificarea unui text în perioada Cântării României: „M-a făcut măicuţa-n zori/În Duminica de Flori”, aceasta fiind Duminica Floriilor. Dar textul a fost schimbat la cererea celui care făcea selecţia, cu versul „Într-o zi cu multe flori”. Nu numai că a schimbat sensul, dar ca să vedeţi ce puternică e influenţa scenei, după ani, chiar şi azi veţi găsi cântăreţi care interpretează această variantă.
I. A.: Dacă ar fi să scrieţi o carte a omisiunilor în cercetarea folclorică, ce aţi pune pe primul plan?
S. I.: Încă din secolul al XIX-lea, majoritatea intelectualilor „se jenează” să recunoască modelul creştin al folclorului românesc, ignorându-se astfel toată medievalitatea noastră. Atunci când Ştefan cel Mare construia 40 şi ceva de biserici şi nu castele, el credea sincer că ridică biserica pentru martirii care muriseră pe câmpul de luptă. Intelectualii au creat un fel de ab-stracţiuni ale modelului cultural. Dar modelul cultural este ceva viu. Cum percepeau oamenii calitatea de luptător din oastea de ţară? Ce însemna relaţia unui lefegiu, venit din altă parte, cu localnicii? Ce însemna protocolul curţii feudale, costumul, formele de adresare, ce însemna înmormântarea unui domn, ce însemna „descăpăţânarea”, tăierea capului unor boieri? Toate erau „spectacole ale lumii” pe care le regăsim în cultura noastră tradiţională ca reflexe. Or, toată perioada asta este ignorată pentru că vrem cu orice preţ să vedem ce făceau, să zicem, dacii sau ce se întâmpla în neolitic, dar asta este o cercetare care ţine mai mult de arheologie. (Sursa: Revista Clipa)
Citește materialul întreg AICI…