Autor: R.T.

Articol publicat de Revista Art-emis și de ziarul Națiunea.

„Trei milioane de români, împiedicați să-și dezvolte propria cultură națională, asupriți și zdrobiți de greutatea celei mai teribile tiranii, gem sub jugul maghiar; alte trei milioane de români în Basarabia, Bucovina și Macedonia duc o luptă titanică pentru a-și păstra intacte limba și tradițiile naționale”[1].

(Roberto Fava, „Mesagerul Național”, 28 septembrie 1895)

Astăzi când iredentismul maghiar își face tot mai simțită prezența este fundamental să explicăm semenilor noștri ceea ce a însemnat pentru români stăpînirea maghiară în Transilvania: discriminare, persecuție și suferințe. Lupta milenară a românilor transilvăneni este unul dintre episoadele naționale care trebuie povestite și repovestite, fără a ne fi frică că am putea atinge un subiect sensibil sau că am putea leza amintirea sau onoarea vecinilor noștri unguri.

Italianul Roberto Fava (11.02.1859-26.10.1924) este un personaj mai puțin cunoscut publicului românesc. Acesta a fost un fervent apărator al cauzei românismului, o portavoce a României în Italia și în Occident, un luptător pentru libertatea popoarelor asuprite din Europa. Născut la Parma, absolvent al facultății de litere, jurnalist de meserie, redactor-șef la ziare precum „Il Presente” din Parma, „La Ragione” din Milano sau „L’Epoca” din Genova, va locui în România între anii 1894 și 1897 de unde va trimite în mod regulat pentru ziarele din Italia articole privitoare la situația României și a românilor din jurul granițelor. Tot în această perioadă va publica la București „Mesagerul Național, ziar septamanal popular naționalist” (28 septembrie 1895 și 23 februarie 1896). Referitor la activitatea acestui ziar vom reveni cu altă ocazie.

Pe meleagurile natale, în Italia, publicistul R. Fava s-a remarcat ca „avocat” al cauzei românilor transilvăneni. Între 5 aprilie 1913 și 25 iulie 1914, sub conducerea sa va ieși la Parma ziarul „Corrispondenza romena” (Corespondența românească), ziar prin care se dorea informarea publicului italian cu privire la situația românilor din Transilvania aflată în componența Imperiului austro-ungar. Edificator în acest sens este articolul său intitulat „Românii din Transilvania”, publicat în primul număr din 5 aprilie 1913. Prezentăm în continuarea traducerea aproape integrală a acestui articol.

„Printre diversele lupte de naționalitate ce se combat în țările apartenente monarhiei Habsburgice cea mai vie și mai periculoasă este cea dintre români și maghiari în Transilvania și în comitatele orientale ale Ungariei.

Aproape patru milioane de români se zbat cu energie disperată pentru a se sustrage durei opresiuni a unei tiranii care se folosește de orice modalitate, oricât de nemiloasă și violentă, pentru a reuși să șteargă ultima urmă a exitenței lor națioanale.

Marele vis al maghiarilor este să facă din Ungaria poliglotă un stat național maghiar unitar: pentru această utopie sacrifică nemilos popoarele aflate sub hegemonia lor. Maghiarii care atât de mult și de viguros au luptat pentru a-și apăra limba și cultura lor incipientă în fața influenței germane, acum, din dominați devenind dominatori, sufocă cu aroganță nemaiauzită de pe buzele conviețuitorilor lor orice voce ce se face auzită într-o altă limbă diversă de cea ungurească. Croați și slovaci, sârbi, italieni și români, din dragoste sau prin forță, trebuie să devină maghiari. Mai mult, dacă pentru alții există, cel puțin aparent, o oarecare stimă, pentru români, care ocupă primul loc ca importanță numerică și intelectuală, și care au opus mereu cea mai energică rezistență față de tendințele de maghiarizare, nu trebuie să existe pic de milă!

[…]

Excluși aproape în totalitate din viața politică și administrativă, combătuți atunci când folosesc propria limbă în școală și în biserică, supuși unor tratamente excepționale prin care sunt privați de libertatea presei și de dreptul de reuniune, persecutați, maltratați, fiindu-le violate averile și persoana, procesați și condamnați pentru cele mai fantastice acuze, ai noștri nefericiți frați de sânge sunt subiectul tuturor josniciilor unui despotism care nu cunoaște limite. Iar condițiile lor se vor înrăutăți datorită efectului reacționarei și monstruoasei legi electorale pe care domnii Lukács și Tisza au făcut să fie votată de către amabilii lor discipoli după ce în prealabil au alungat din aula Adunării legislative, prin forță armată, pe toți membrii opoziției; dar și datorită efectului noii legi școlare pe care guvernul vrea să o dăruiască țării și care va fi lovitura decisivă dată școlilor românești și a altor naționalități, prin care se urmărește suprimarea aproape completă a învățământului confesional spre gloria maghiarizării.

Dar românii au destulă vitalitate, destulă energie și forță de rezistență pentru a trece peste toate primejdiile si violențele prin care se încearcă distrugerea lor. Aceștia au de partea lor dreptul și așa cum s-au salvat în fața hoardelor barbare în cele șaptesprezece secole întunecate de când s-au despărțit de Roma, mama imortală a rasei lor, tot așa vor ști să reziste în fața violențelor ferocei națiuni maghiare până când va veni și pentru ei ziua libertății naționale.

Dorința noastră este ca ziua reparațiilor tuturor injustițiilor și opresiunilor să vină cât mai rapid”[2].

R. Fava a fost unul dintre puținii prieteni sinceri ai poporului român, dovadă fiind activitatea sa publicistică și efortul depus pentru a face cunoscută în Europa soarta românilor din Transilvania, Basarabia, Bucovina și din Balcani. Dacă pentru majoritatea occidentalilor România era doar „o insulă latină într-o mare slavă”, pentru R. Fava poporul român era fratele de sânge al națiunii italiane, un popor care s-a opus timp de șaptesprezece secole valurilor de invadatori care au încercat să îl cotropească, păstrându-și nealterată identitatea daco-romană.

Deznodământul Primul Război Mondial, la care România a participat alături de Italia, a dus la un context favorabil realizării unirii tuturor românilor, iar R. Fava, care a trăit până în 1924, a avut bucuria să vadă că efortul său nu a fost zadarnic, suferinţele românilor din Transilvania luând sfârşit odată cu realizarea Marii Uniri de la 1918.

Fluxul transfrontalier de bunuri, servicii, persoane, idei, tehnologii, capital și riscuri, adica globalizarea, influențează decisiv cultura. În măsura în care cultura a ajuns să fie considerată un serviciu pe piața economică, regulile aplicabile serviciilor devin reguli și pentru domeniul cultural\educațional. Universitățile produc și vând “cunoștință”, însă cunoștința universitară tinde să se ghideze după logica profitului. Universitățile din lume se află în competiție pe piața ideilor pentru a supraviețui și, dacă este posibil, pentru a prospera. Exigența lor nu mai este căutarea adevărului ci generarea de profit care să se transformă în venit de supraviețuire pentru propriul personal.

De aici se nasc o serie de probleme legate de educația universitară și de cercetarea științifică. Lăsate în voia pieței economice globale, vor putea supraviețui universitățile așa cum le știm, ca spațiu de căutare a adevărului și nu ca activitate comercială aducătoare de profit? Cum poate fi conciliat profitul cu dreptul persoanelor la educație și mai ales cu dreptul de a cunoaște adevărul? Cum ar putea fi evitată manipularea cunoașterii așa-zis științifice și deci cum ar putea fi evitată manipularea oamenilor în scopuri comerciale? Cine ar putea împiedica universitățile să devină multinaționale al căror unic scop să fie aducerea de profit pentru acționari?

Cercetarea și educația trebuie să fie finanțate, iar cine le finanțează (public sau privat) o face cu un anumit scop. Dacă cercetătorii\profesorii tind să fie instrumentele, mai mult sau mai puțin conștiente, a celor care finanțează cercetarea, ar fi normal ca statul să protejeze cercetătorii\profesorii de interferențele ideologiei profitului.

Odată cu căderea zidului Berlinului a început o perioadă de transformare a sistemelor universitare și a cercetării științifice, caracterizată prin dezvoltarea învățământului privat, creșterea numărului de studenți străini, a filialelor universitare străine (branch campuses), diversificarea metodelor de predare datorită noilor tehnologii, în timp ce resursele publice destinate educației universitare sunt reduse tot mai mult.

O tendință ce caracterizează multe state este „mercificarea” educației (commodification), transformarea acesteia în „marfă” de vânzare. Mercificarea este posibilă datorită altor două procese concomitente, privatizarea și liberalizarea serviciilor, procese prin care educația este sustrasă sferei publice și inclusă în sfera privată. Consecința este reducerea controalelor normative tipice sferei publice, în special în ceea ce privește modalitatea de furnizarea și finanțare a serviciului, și a barierelor ridicate în trecut de către state pentru protejarea și realizarea propriilor politici sociale și educaționale.

Este vorba de procese distincte dar complementare: prin privatizare sunt admiși furnizorii privați, în timp ce prin liberalizare este admisă concurența străină. Rezultatul este că prin intermediul proceselor prezentate mai sus este creată o piață privată a serviciilor educaționale unde acestea sunt schimbate la nivel global, la fel ca oricare altă marfă.

Prin mercificarea educației tot mai des universitatea se identifică cu instrucția iar cercetarea cu manipularea. Devine „realitate” ceea ce se vinde mai bine iar ființele umane, începând cu studenții și cercetătorii\profesorii, încep să nu mai distingă adevărul de minciună, pierzându-și capacitatea critică.

Studentul de astăzi tinde să fie tot mai mult instruit pentru a rezolva problemele practice pe care le va avea de înfruntat într-un viitor apropiat, fiindu-i cerut „să facă bine” ceea ce are de făcut conform unor parametri de eficiență și performanță constituiți astfel încât să se obțină anumite rezultate care să favorizeze anumite interese de grup. În numele ideologiei moderne care promite bunăstare, educația universitară se transformă într-o industrie care produce indivizi automatizați, persoane capabile să îndeplinească cerințele cerute în cadrul unui post de muncă astfel încât să își asigure venitul necesar supraviețuirii. Bineînțeles că pregătirea profesională trebuie să fie unul dintre obiectivele sistemului universitar, dar dacă studenții nu au și capacitate critică, universitatea își face treaba doar pe jumătate sau chiar mai puțin. Educația și cercetarea nu pot avea ca obiectiv doar eficiența, dezvoltarea economică și puterea statală; acestea trebuie să caute descoperirea și promovarea adevărului.

La rândul său, profesorul „cel mai bun” tinde să fie cel ce vinde noi teorii, construite în așa fel încât „să prindă” la public, asigurându-și astfel o părticică din piața ideilor. Urmând modelul de la Hollywood, sistemul universitar actual poate fi descris în termeni de „star systen” unde câțiva profesori cu capacități antreprenoriale și de auto-promovare, își ridică cotațiile pe piață prin produse „culturale” de succes. Capacitatea managerială și de auto-promovare tinde să determine calitatea științifică și faima intelectualilor, devenind foarte dificilă distingerea falsului intelectual de cel autentic.

Rezultatul pierderii capacității critice de a vedea realitatea este manipularea globală unde toți manipulează pe toți. Pe când unii manipulatori se îmbogățesc, majoritatea trăiește „liberă” în fața televizorului și a internetului, petrecând ore prețioase vorbind la telefon și fiind fericiți atunci când se plimbă agale prin centrele comerciale. Dacă persoanele nu au capacitate critică, adica capacitatea de a vedea dincolo de interesele materiale, sistemul politic bazat pe alegeri electorale este ușor de manipulat, democrația și chiar conviețuirea fiind în pericol.

Într-un regim totalitar puterea este deținută de cine bate mai bine, într-o democrație deține puterea cine manipulează mintea alegătorilor iar piața economică este dominată de către cine manipulează dorințele cumpărătorilor transformându-le în false nevoi. Pentru conducătorii „democratici” capacitatea critică necesară demascării oricărei manipulări este un impediment în calea perpetuării propiei puteri. Universitatea trebuie să fie un pilon de rezistență în fața oricărei manipulări politice sau economice. Statul trebuie să sustragă educația și cercetarea puterii economice sau partidelor, acest fapt fiind posibil printr-o finanțare serioasă, evitându-se astfel ca școala\universitatea să cerșească fonduri private care inevitabil urmăresc scopuri private.

Un stat democratic trebuie să își permită luxul de a finanța propria critică și nu numai forța de muncă necesară auto-perpetuării; astfel s-ar îmbunătăți serviciile oferite de către stat comunității naționale și s-ar justifica motivul existenței acestuia. Universitatea este una dintre instituțiile ce trebuie finanțate pentru a critica comunitatea, pentru a o educa și pentru a o feri de orice manipulare.

Remus Tanasă

Articol publicat de Agenţia de Presă Italia (Agenzia Stampa Italia)

Prima di Gerry Adams e del “nuovo” SF l’analisi del conflitto si focalizzava sull’idea che la Gran Bretagna fosse l’invasore e che l’imperialismo britannico fosse la causa di tutti i problemi. Soltanto un movimento rivoluzionario di massa, attraverso la lotta armata, poteva cacciare via l’intruso britannico e portare alla creazione della repubblica delle 32 contee.

L’Accordo del Venerdi Santo (Good Friday Agreement) o l’Accordo di Belfast è stato per molti osservatori una prova che il SF di Gerry Adams desiderava porre fine alla violenza ed alla guerra civile. Attraverso questo Accordo firmato il 10 aprile 1998 veniva riconosciuta la possibilià all’ Ulster di rimanere parte del Regno Unito se la maggioranza della popolazione nord-irlandese deciderà in questo senso; in altre parole, la decisione se l’Ulster fosse rimasto o si fosse distaccato dal Regno Unito per poi integrarsi nella Repubblica d’Irlanda, sarebbe dipesa soltanto dalla volontà della maggioranza nord-irlandese. L’Accordo prevedeva anche la demilitarizzazione del conflitto (decommissioning), cioè la consegna delle armi da parte di tutte le organizzazioni paramilitari. (mai mult…)

Articol publicat de Agenţia de Presă Italia (Agenzia Stampa Italia)

Per capire il ruolo del Sinn Féin nella storia dell’Irlanda del Nord (Ulster) dobbiamo prima presentare in breve la situazione dell’Irlanda del Nord. Nell’Ulster non esiste una nazione o un popolo nord-irlandese perché di fatto in quella regione convivono due realtà diverse: quella di matrice protestante (unionista) e quella cattolica (nazionalista). La maggioranza protestante tende a ritenersi di cittadinanza britannica ed è favorevole al mantenimento della regione all’iterno del Regno Unito, mentre, al contrario, un’ampia minoranza si definisce irlandese, volendo l’integrazione delle sei contee nord-irlandese nella repubblica d’Irlanda (Eire). La paura dei protestanti è che in una ipotetica Irlanda unita diventeranno una minoranza discriminata dalla maggioranza cattolica, mentre la paura dei cattolici dell’Ulster è che nella situazione attuale rimarranno soltanto una minoranza discriminata dalla maggioranza protestante. La peculiarità del conflitto nella regione sta soprattutto nel fatto che nell’Irlanda del Nord ci sono due comunità distinte, due religioni distinte, due culture e anche due lingue. In altre parole, due comunità etniche che oltre a conduire vite separate desiderano appartenere a due stati nazionali diversi.

Secondo i nazionalisti cattolici nord-irlandesi esiste una naziona irlandese, e l’isola irlandese è la sua terra. La volontà della nazione irlandese non potrà essere liberamente espressa fino a quando sussisterà l’attuale divisione dell’isola. La colpa dell’attuale divisione sarebbe esclusivamente della Gran Bretagna. Secondo gli stessi la soluzione del conflitto è un’Irlanda unita e sovrana, proprio a causa del fallimento della divisione dell’isola, quale soluzione pensata per risolvere il problema nord-irlandese. Portavoce di questa visione era fino a pochi anni fa il partito Sinn Féin. (mai mult…)

Articol publicat de ziarul Naţiunea.

Crearea consulatelor străine, pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti, a marcat o perioadă care a deschis o nouă etapă în stabilirea locului Principatelor Române în chestiunea orientală. Interesul manifestat de cabinetele europene faţă de Principate s-a datorat, în bună măsură, începând cu deceniul al noulea al secolului al XVIII-lea, tocmai rostului şi activiţătii consulilor şi agenţilor lor în această regiune(I). Prin prezenţa şi activitatea lor, opinia publică europeană şi-a sporit cunostinţele despre Principate, şi s-au creat noi condiţii pentru apropierea politică şi culturală a românilor de Europa Centrală şi  Apuseană.

Rapoartele consulilor francezi sunt relevante pentru istoria română în primul rând pentru că acestea conţin informaţii despre societatea noastră. În cele mai multe dintre ele, reprezentanţii diplomaţiei franeeze se referă nu numai la problemele politice de interes curent pentru diplomaţia franceză, ci la multe alte aspecte care ţin de conturarea treptată a opiniei lor generale asupra ţarilor române şi a năzuinţelor româneşti. Ele se referă, de exemplu, nu numai la acţiunile agenţilor diplomatiei ai altor puteri, acreditaţi în capitalele Principatelor, ci şi la atitudinea politică a diferitelor grupări boiereşti din Principate, sau la alte probleme de interes politic şi economie, ci şi la problemele de interes mai general, ca de pildă, originea, trecutul istoric al poporului român, limba, moravurile, ideile politice din Principate. (mai mult…)

Articol publicat de revista Historia şi ziarul Adevărul.

La începutul secolului XIX, viaţa şi faptele lui Napoleon sunt privite în Principatele Române prin prisma unui ortodoxism profound. Datorită faptului că Revoluţia Franceză a luptat pentru religia raţiunii împotriva religiei lui Dumnezeu, oamenii culţi din Principate, care în general erau clerici, vedeau Revoluţia Franceză ca pe o Apocalipsă, iar pe Napoleon, Anticristul.

Printre cei care au scris în Principate despre evenimentele din Europa la începutul secolului XIX, evenimente dominate de figura lui Napoleon Bonaparte, se număra Nicolae Stoica de Haţeg în „Cronica Banatului“; Zilot Românul în „Înainte de Tudor Vladimirescu.1800-1821. Ultima cronică română din epoca Fanarioţilor“.

„Cronica Banatului“ este opera de căpetenie a lui Nicolea Stoica (de Haţeg), la care a lucrat aproape doi ani, în 1826 şi 1827, cu unele reveniri asupra ei până în anul 1829, pe măsură ce cronicarul îşi amintea evenimente omise sau intră în posesia unor noi izvoarea. Privitor la istoria universală, autorul aminteşte despre Revoluţia franceză şi despre războaiele lui Napoleon. Faţă de revoluţia din Franţa cronicarul se situează pe poziţii de totală condamnare. Atitudinea sa este explicabilă: revoluţionarii francezi erau duşmani ai Imperiului Habsburgic, iar Nicolae Stoica era din Banat, care aparţinea de Imperiul Austriac. Valoarea cronicii este mare datorită ştirilor cu caracter politic şi militar şi a informaţiilor amănunţite despre unităţile participante şi comandantii lor, despre luptele purtate.  (mai mult…)

Articol publicat de Agenzia Stampa Italia (Agentia de Presa Italia)

Il liberalsocialismo è probabilmente il più promettente dei numerosi movimenti di “terza via” sorti nel mondo occidentale tra Ottocento e Novecento. Nasce dall’esigenza di evitare che liberalismo e socialismo, se spinti sino alle loro estreme conseguenze, producano più danni che vantaggi: un capitalismo spietato e rapace, un socialismo oppressivo e livellatore. Per salvare il meglio dell’uno e dell’altro occorre definire un modello che rispetti e promuova tutte le libertà, da quelle politiche a quelle economiche e civili, ma si dimostri sensibile ai problemi della povertà, dell’educazione, dello sviluppo sociale. Le difficoltà sorgono naturalmente quando occorre tracciare la frontiera tra le due esigenze, e sono tanto maggiori, paradossalmente, quanto maggiori sono le doti individuali e il brio intellettuale dei singoli liberalsocialisti. (mai mult…)