Autor: R.T.

„Ştiu ca oricare altul ce este supărător sau pueril în mania de a guverna totul; sunt conştient de libertatea care trebuie acordată comerţului, industriei, desfăşurării activităţii indiviuale, a forţelor sociale; ştiu cât de multe lucruri strică şi tulbură autoritatea când intră în contact cu ele la momentul nepotrivit…

Dar, odată convenit acest lucru, problema rămâne neschimbată, căci maxima laissez faire, laissez passer este una dintre acele axiome vagi, adevărate sau false, potrivit întrebuinţării ce li se dă, şi care avertizează dar nu îndrumă.”

(Francois Guizot, De la peine de mort en matière politique, Paris, 1822, p. 172)

„Nu vom reclădi civilizaţia pe scară mare. Nu este o întâmplare faptul că, în general, este de găsit mai multă frumuseţe şi omenie în viaţa popoarelor mici şi că printre cele mari întâlneşti mai multă fericire şi mulţumire în măsura în care s-au ferit de flagelul ucigător al centralizării. În nici un chip nu vom păstra democraţia sau nu îi vom spori virtuţile, dacă întreaga putere şi majoritatea deciziilor importante sunt de competenţa unei organizaţii mult prea vaste pentru a fi urmărită în funcţionarea ei sau înţeleasă pe deplin de omul obişnuit. Nicăieri nu a funcţionat bine democraţia fără o doză considerabilă de autoguvernare locală, ce slujeşte drept şcoală de pregătire politică atât pentru oameni, în general, cât şi pentru viitorii lor conducători. Numai când munca în funcţii publice poate fi învăţată şi exersată rezolvând probleme cu care majoritatea oamenilor sunt familiarizaţi, în care acţiunea este ghidată mai curând de conştiinţa existenţei aproapelui, decât de vreo cunoaştere teoretică a nevoilor altor oameni, omul obişnuit poate juca un rol în afacerile publice, fiind că ele ţin de lumea pe care o cunoaşte. Acolo unde sfera măsurilor politice devine atât de largă încât cunoaşterea necesară este posedată exclusiv de birocraţie, imboldurile creatoare ale persoanei private trebuie abandonate.

Vom câştiga cu toţii dacă putem crea o lume adecvată existenţei statelor mici. Dar cei mici îşi pot păstra independenţa în sfera naţională, cât şi în cea internaţională numai în cadrul unui veritabil sistem legal care să le garanteze că anumite reguli sunt în mod invariabil aplicate şi că forul care are puterea de ale impune nu poate folosi această putere în nici un alt scop. […] Niciodată nu vom împiedica abuzul de putere, dacă nu suntem pregătiţi să limităm puterea într-un fel care, din când în când, poate, de asemenea, să împiedice folosirea ei în scopuri dezirabile.

[…] Ţelul nostru nu trebuie să fie nici un suprastat omnipotent, nici o asociaţie laxă de «naţiuni libere», ci o comunitate de naţiuni alcătuite din oameni liberi. Rezolvarea care se apropie va fi prilejul de a arăta că am fost sinceri şi că suntem pregătiţi să acceptăm aceleaşi restricţii aduse libertăţii noastre de acţiune ca şi cele pe care, în interesul comun, socotim că este necesar să le impunem altora.” (Friedrich August Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 259-260)

Articol publicat de LaPunkt.ro (12 iunie 2014)

Calitatea parcursului formativ – moral şi intelectual – „întreprins” de către un tânăr este determinant în ceea ce priveşte locul şi rolul jucat de respectivul individ în sânul societăţii. Fiecare tânăr va contribui într-o anumită măsură la dezvoltarea societăţii din care face parte, fie că vorbim de comunitatea locală, de cea naţională sau de cea umană. Valorile care stau la baza educaţiei sunt reperele care dimensionează societatea de mâine, astfel că atunci când observăm lipsa promovării valorilor în detrimentul permanentizării unor pseudo-valori avem obligaţia morală de a semnala acest proces.

Proasta înţelgere a unor concepte noi şi lipsa unei veritabile dezbateri de idei au cauzat un îngrijorător fenomen de stigmatizare a viziunii societale de tip valoric. În altă ordine de cuvinte, toate valorile au aceeaşi greutate atât timp cât acestea nu ofensează vreun grup sau vreo categorie umană. Valorile care dăunează „împlinirii” personale – în termeni hedonistici –, sunt un afront adus individului-rege şi, în consecinţă, predispoziţia pentru valori este în mod tacit descurajată.

Dar nepromovând valorile nu cumva contribuim la apatia generaţiilor tinere prefigurând astfel un viitor incert pentru societatea de mâine? Oare nu este important ca tinerii să ştie că inteligenţa, perseverenţa, generozitatea, onestitatea sau cutezanţa sunt calităţi inestimate? Şi oare nu este important ca tinerii să mai ştie că aceste mărgăritare pot fi atinse doar în urma unui efort susţinut de acumulare progresivă a roadelor propriei „munci”? (mai mult…)

„Simultan cu recunoaşterea drepturilor acestei voinţe [generale], adică suveranitatea poporului, este necesar, este urgent să i se înţeleagă corect natura şi să i se determine corect întinderea. Fără o definire exactă şi precisă, triumful teoriei ar putea deveni o calamitate în practică. Recunoaşterea abstractă a suveranităţii poporului nu sporeşte întru nimic suma libertăţilor indivizilor; şi dacă atribuim acestei suveranităţi o latitudine pe care nu trebuie să o aibă, libertatea poate fi pierdută în ciuda acestui principiu, sau chiar prin acest principiu… Atunci când se stabileşte că suveranitatea poporului este nelimitată, se creează şi se aruncă la întâmplare în societatea umană un grad de putere prea mare prin ea însăşi, şi care reprezintă un rău, în orice mâini ar fi plasată. Încredinţaţi-o unuia singur, mai multora, tuturor, o să vedeţi că e tot un rău… Există mase prea grele pentru mâna oamenilor.

[…] Există, dimpotrivă, o parte a existenţei umane care, din necesitate, rămâne individuală şi independentă şi care este de drept în afara oricărei competenţe sociale. Suveranitatea nu există decât într-o manieră limitată şi relativă. În punctul în care încep independenţa şi existenţa individuală, se opreşte jurisdicţia acestei suveranităţi. Dacă societatea trece această linie ea devine la fel de vinovată ca şi despotul care nu are ca îndreptăţire decât sabia exterminatoare; societatea nu-şi poate depăşi competenţa fără a fi uzurpatoare, majoritatea – fără a fi rebelă… de-ar fi naţiunea întreagă, mai puţin cetăţeanul pe care-l oprimă, şi tot n-ar fi prin aceasta mai legitimă.” (Benjamin Constant, Principes politiques)

„Este probabil destul de adevărat că marea majoritate a indivizilor sunt rareori capabili să gândească independent, că în mai toate problemele ei acceptă opinii pe care le găsesc gata confecţionate şi că vor fi la fel de mulţumiţi dacă se nasc cu, ori sunt împinşi cu sila spre, un set de convingeri sau altul.

Probabil că în orice societate libertatea de gândire va avea o semnificaţie nemijlocită doar pentru o minoritate restrânsă. Dar aceasta nu înseamnă că oricine este competent ori s-ar cuveni să aibă puterea de a selecţiona pe aceia cărora urmează să le fie rezervată această libertate. Cert e că ea nu justifică pretenţia trufaşă a nici unui grup de oameni de a monopoliza dreptul de a stabili ce s-ar cuveni să gândească sau să creadă oamenii. (mai mult…)

„Într-o societate planificată, nu se pune problema direcţiilor cu care este de acord majoritatea unui popor, ci problema găsirii celui mai numeros grup între ai cărui membri există un acord suficient pentru a face posibilă conducerea unificată a întregii societăţi sau, dacă nu există un asemenea grup suficient de numeros pentru a-şi impune vederile, se pune problema creării lui şi problema persoanei care va izbuti să-l creeze.

Există trei motive de bază în virtutea cărora un asemenea grup numeros şi puternic, cu convingeri îndeajuns de uniforme, nu este plauzibil să fie format de cele mai bune, ci mai curând de cele mai rele elemente ale oricărei societăţi. După criteriile noastre, principiile de selectare a membrilor unui astfel de grup ar fi aproape integral negative.

În primul rând, este probabil adevărat că, în general, cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor şi este cu atât mai puţin probabil să cadă de acord asupra unei anumite scări de valori. (mai mult…)

Pentru a evita atrofierea sensibilităţii cetăţeneşti faţă de politic, dar mai ales pentru a fundamenta un proiect societal coerent şi consistent este nevoie de un flux continuu de idei dinspre politicieni înspre cetăţeni şi viceversa. Asta presupune interes cetăţenesc pentru noţiunile de bază ale culturii politice şi pentru treburile publice ale comunităţii; de partea cealaltă, politicianul trebuie să dea dovadă de transparenţă în activitatea sa de reprezentant al cetăţenilor şi de capacitate managerială dovedită sau în orice caz „anunţată” de principiile îmbrăţişate şi de mesajul electoral al partidului de apartenenţă sau de cel personal.

Aşteptările şi propunerile din campaniile electorale sunt o bornă care ne poate oferi o imagine a nivelului de maturitate a unei societăţi democratice. Atât aşteptările cât şi propunerile trebuie să fie realiste, dar mai ales bine formulate pentru a asigura dialogul dintre societatea civilă şi sfera politică.

În funcţie de tipologia alegerilor electorale (naţionale sau europene) fluxul de idei trebuie să circumscrie variabile de moment; cu alte cuvinte, dialogul dintre electori şi candidaţi ar trebui să se rezume la „paleta” de probleme aferentă specificului alegerilor electorale ale momentului. Astfel, în perioada de campanie pentru europarlamentare ar trebui să se discute îndeosebi acele chestiuni care au relevanţă şi pot găsi soluţionare în Parlamentul de la Bruxelles. Temele interne nu ar trebui dezbătute de candidaţi cu scopul de a obţine voturi pentru europarlamentare decât în măsura în care respectivele chestiuni ar putea face obiectul unui viitor contencios între legislaţia europeană şi cea naţională. (mai mult…)

„«Dezbaterea publică, remarcă Alain Besançon, face mereu referire la istorie. Oamenii de presă, de televiziune, polemiştii, paznicii severi ai decenţei intelectuale şi, la urmă de tot, poliţiştii gândirii îşi fixează discursurile în raport cu reprezentări false ale trecutului. Doar istoricii adevăraţi le ştiu ca atare. În Franţa, dezbaterea publică navighează ghidându-se după borne istorice îndeobşte ignorate sau falsificate.»[1]

Istoricul porneşte de la fapte: separând cauzele de consecinţe, demersul său este cronologic. Corectitudinea politică n-are ce face cu această metodă atunci când îşi ia imaginile din istorie. Urmându-şi lozincile, ea pune în joc epoci şi locuri, resuscitând un fenomen dispărut sau proiectând asupra secolelor anterioare o realitate contemporană. Judecând trecutul în numele prezentului, corectitudinea istorică localizează rasismul şi toleranţa în Evul Mediu, sexismul şi capitalismul sub Vechiul Regim, fascismul în secolul al XIX-lea. Prea puţin contează că aceste concepte nu semnifică nimic în afara contextului lor: mediatic, anacronismul dă bine. Nu ne aflăm în lumea ştiinţei, ci a conştiinţei; nu în domeniul rigorii, ci al vociferărilor; victoria nu e a criticii, ci a dialecticii.

În plus, şi mai cu seamă, e vorba de triumful maniheismului. Acolo unde istoricul trebuie să măsoarea ponderea subtilă a nuanţelor şi a circumstanţelor şi să facă apel la domenii anexe ale ştiinţei sale (geografie, sociologie, economie, demografie, religie, cultură), corectitudinea politică lichidează complexitatea istorică. Ea reduce totul la înfruntarea binară a Binelui şi Răului, un Bine şi un Rău reinterpretate după morala de astăzi. Prin urmare, istoria devine un câmp al exoricismelor permanente: cu cât forţele obscure ale trecutului sunt mai anatemizate, cu atât mai puternic trebuie justificată desolidarizarea faţă de ele. Personaje, societăţi şi perioade întregi sunt astfel demonizate. Cu toate astea, ele nu sunt decât o înşelaciune. Nu ele sunt vizate: noi suntem, prin delegare.”

[1] Peut-on encore débattre en France?, Plon – Le Figaro, 2001.

*(Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 9-10);

Vezi prezentarea cărţii la emisiunea „Omul care aduce cartea” cu Dan C. Mihăilescu, AICI…

„În istorie, corectitudinea politică se traduce prin trei simptome principale. În primul rând anacronismul, trecutul fiind judecat după criteriile politice, morale, mentale şi culturale de astăzi. În al doilea rând maniheismul, istoria fiind concepută ca lupta dintre bine şi rău, dar un bine şi un rău definite potrivit normelor dominante în momentul de faţă. În al treilea rând spiritul reducţionist, complexitatea trecutului fiind ştearsă în folosul câtorva factori explicativi care, ocupând tot domeniul cunoaşterii, falsifică interpretarea realităţii.” (Jean Sévillia, Incorectitudinea istorică, Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 13

1stema 1859Stimate domnule academician, secolul al XIX-lea a reprezentat, pentru Ţările Române, o redeşteptare a sentimentului naţional. Cum a încolţit sămânţa ideii de unitate naţională şi cum a rodit ea? 
Lumea românească extracarpatică era organizată, la începutul secolului al XIX-lea, în două state – Moldova şi Muntenia – ce se bucurau de o certă autonomie, însă aparţinând geopolitic Imperiului Otoman şi râvnite de la un timp de alte imperii din zonă: Rusia ţaristă şi Imperiul Habsburgic. Austria îşi însuşise deja din spaţiul moldav partea nordică – Bucovina în 1775, iar Rusia zona pruto-nistreană – Basarabia în 1812, pierderi vitale pentru un stat de mărimea respectivă, ceea ce punea mari probleme la toate nivelurile societăţii, dar mai cu seamă în sferele mai înalte. După căderea lui Napoleon, s-a ajuns la un sistem de echilibru pe continent, asigurat de marile imperii – Sfânta Alianţă, 1814 -, însă destul de instabil, fiindcă acesta n-a putut împiedica mişcări naţionale în Serbia, Grecia, Ţările Române, Italia, nici unele războaie menite a schimba situaţia. Pentru români, războiul ruso-turc încheiat cu Pacea de la Adrianopol din 1829 a însemnat o extindere a autonomiei şi instituirea regimului regulamentar, patronat de generalul rus Pavel Kiseleff, regim ce a stimulat unificarea spaţiului extracarpatic pe plan juridic şi administrativ. Un nou război, finalizat cu Pacea de la Paris din 1856, le-a facilitat românilor încă un pas în aceeaşi direcţie, prin instituirea unor Adunări ad-hoc, în cadrul cărora s-au formulat, cu participarea claselor interesate, principiile de reorganizare a statului, pe bază autonomă, dinastie străină dintr-o casă domnitoare europeană, unirea principatelor etc. Deciziile luate atunci au fost puse în aplicare de un mănunchi de tineri, mai ales boieri, cu studii în Occident şi o voinţă fermă de „a pune ţara pe roate“, cum s-ar zice. Alegerea unui domn unionist la Iaşi, pe 5 ianuarie 1859, şi dubla sa alegere la Bucureşti, pe 24 ianuarie, a fost un pas hotărâtor, deoarece Alexandru Ioan Cuza, ajuns domn al Principatelor Unite, a ştiut să se facă respectat de Puterile garante şi să pună în operă marile reforme cerute de epocă, folosindu-se de colaboratori eminenţi, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, episcopul Melchisedec Ştefănescu. El a fost scos din domnie printr-o lovitură de stat, orchestrată de un grup de opozanţi, în ideea de a grăbi aducerea unui prinţ străin la cârma României Unite. Aşa a început, la 10 mai 1866, noua fază a istoriei noastre, una benefică, deoarece avea să faciliteze mari reforme, apoi independenţa din 1877 şi proclamarea regatului în anul 1881.
În anul 1859, Moldova şi-a sacrificat capitala şi a dăruit ţării pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Românii şi-au făcut datoria, mai era nevoie de o recunoaştere internaţională a Unirii. A fost acesta un proces uşor sau dificil de realizat?

(mai mult…)

Adevărul ne va face liberi, doar liberi fiind ne vom putea recupera identitatea etnică şi vocaţia europeană

Memoriul de faţă a fost redactat din dorinţa semnatarilor de a atenţiona opinia publică din ţară şi de peste hotare, precum şi factorii de decizie din Republica Moldova despre unele probleme de importanţă majoră pentru societatea moldovenească. Totodată, el este o expresie a îngrijorării Comunităţii istoricilor din Republica Moldova vizavi de unele politici păguboase aplicate în domeniul educaţiei istorice şi pregătirii civice a cetăţenilor Republicii Moldova. Concomitent, pe această cale, exprimăm deschiderea de a contribui prin expertiza şi experienţa noastră la depăşirea situaţiei complicate în care ne-am pomenit la acest capitol.

Mai bine de două decenii, începând de la perestroika şi glasnost şi până la momentul de faţă, societatea moldovenească este antrenată într-o dezbatere interminabilă despre identitatea noastră etnică şi lingvistică, despre semnificaţia unor evenimente istorice ce s-au produs în spaţiul basarabean în secolul al XX-lea. În centrul atenţiei opiniei publice se menţin evenimentele din anii 1917-1918, cele produse în Basarabia în vara anului 1940, în primăvara – vara anului 1944, precum şi cele întâmplate în deceniile postbelice. Subiectele respective sunt abordate de mass-media, de partidele politice parlamentare şi extraparlamentare, de unele organizaţii şi asociaţii neguvernamentale. În ultimul timp, subiectele cu tentă istorică constituie prilej de discuţie, iar uneori de speculaţii chiar în cadrul coaliţiei de guvernământ.

În opinia noastră, dezbaterile de interes public ca exerciţiu democratic trebuie încurajate, ele sunt un indice caracteristic oricărei societăţi democratice, iar în cazul nostru, ele mai constituie şi o probă a interesului manifestat de cetăţeni, inclusiv de clasa politică, faţă de trecutul istoric. (mai mult…)