Articol publicat de LaPunkt.ro (12 iunie 2014)

Calitatea parcursului formativ – moral şi intelectual – „întreprins” de către un tânăr este determinant în ceea ce priveşte locul şi rolul jucat de respectivul individ în sânul societăţii. Fiecare tânăr va contribui într-o anumită măsură la dezvoltarea societăţii din care face parte, fie că vorbim de comunitatea locală, de cea naţională sau de cea umană. Valorile care stau la baza educaţiei sunt reperele care dimensionează societatea de mâine, astfel că atunci când observăm lipsa promovării valorilor în detrimentul permanentizării unor pseudo-valori avem obligaţia morală de a semnala acest proces.

Proasta înţelgere a unor concepte noi şi lipsa unei veritabile dezbateri de idei au cauzat un îngrijorător fenomen de stigmatizare a viziunii societale de tip valoric. În altă ordine de cuvinte, toate valorile au aceeaşi greutate atât timp cât acestea nu ofensează vreun grup sau vreo categorie umană. Valorile care dăunează „împlinirii” personale – în termeni hedonistici –, sunt un afront adus individului-rege şi, în consecinţă, predispoziţia pentru valori este în mod tacit descurajată.

Dar nepromovând valorile nu cumva contribuim la apatia generaţiilor tinere prefigurând astfel un viitor incert pentru societatea de mâine? Oare nu este important ca tinerii să ştie că inteligenţa, perseverenţa, generozitatea, onestitatea sau cutezanţa sunt calităţi inestimate? Şi oare nu este important ca tinerii să mai ştie că aceste mărgăritare pot fi atinse doar în urma unui efort susţinut de acumulare progresivă a roadelor propriei „munci”?

Însă tocmai cultura efortului este tot mai puţin înţeleasă şi acceptată de către generaţiile tinere. Efortul şi/sau munca au devenit sperietoarea noilor generaţii care nu mai sunt dispuse să renunţe la „privilegiile” oferite de contingenţa imediatului. Civilizaţia timpului liber şi a plăcerii pare a fi singurul mod de viaţă acceptat de tineri.

Evenimentele din decembrie 1989 au înlăturat costrângerea statului totalitar astfel că noua orânduire aducea suflul de libertate care a lipsit României timp de aproape jumătate de secol. Ideea de libertate va fi însă prost înţeleasă prin excluderea responsabilităţii astfel încât iniţiativa promovării unei educaţii de calitate pălea în faţa „spălării pe mâini” a guvernanţilor puţin interesaţi de viitorul generaţiilor următoare. În acest context, tinerii au căzut pradă materialismului şi utilitarismului hedonist, cultul muncii – pentru sine şi pentru ceilalţi –, devenind exponat de muzeu.

Mai mult decât atât, personalităţile publice care ar fi trebuit să dea şi să fie exemplu au încurajat nemunca prin felurite scandaluri care, mediatizate peste măsură de către presă, au scos în evidenţă trăsăturile negative şi nu calităţile care teoretic i-au recomandat pentru respectivele poziţii.

În plus, unii reprezentanţi ai elitelor din diferite domenii, de la politicieni sau oameni de cultură până la manageri de firmă sau ziarişti, au demonstrat că poziţia în societate poate fi ameliorată pe căi ocolite, fără prea mult efort concret, instigând generaţiile tinere la felurite tertipuri pentru a eluda normele deontologice. Precedentele din ultimii ani sunt nenumărate: intelectuali consacraţi prin tehnica „copy-paste”, politicieni agramaţi şi incompetenţi, medici remuneraţi de două ori (de la stat şi de către pacienţi), profesori puţin deschişi la critică şi mai ales incapabili de autocritică, funcţionari ai instituţiilor publice „recomandaţi” de nepotismul sistemic încă tolerat.

Astfel de cazuri nu fac decât să stimuleze nemunca şi să ofere tinerilor o perspectivă inumană asupra vieţii. De ce? Pentru că în acest fel se perpetuează tendinţa conflictuală a omului sau, altfel spus, este hrănită rivalitatea potenţială de tip „homo homini lupus”. Insuccesul propriu poate declanşa dorinţa de ardere a etapelor şi de „propăşire” a propriului status social în detrimentul celorlalţi, de multe ori prin mijloace aflate la limita legalităţii.

Astfel ar putea să se explice impulsul generalizat de a obţine un loc de muncă cât mai bine plătit şi care să nu necesite prea multă „bătaie de cap” odată obţinut (eventual angajat la stat că e mai sigur şi reglementând cât mai puţine ore săptămânale de lucru), căci locul de muncă este un drept garantat care nu trebuie dobândit prin educaţie sau competenţă. În cazul în care societatea nu ne oferă un loc de muncă pe măsura aşteptărilor noastre cerem asistenţă de la stat (cei care muncesc plătesc oricum taxe şi deci este de unde!) sau emigrăm în stăinătate considerând că în România nu s-a auzit încă de meritocraţie şi ca atare devenindu-ne aproape indiferentă soarta propriei ţări.

Apetitul tot mai scăzut pentru lectura este o altă consecinţă a comodităţii din societatea contemporană. În epoca tehnologiei o căutare pe Google înseamnă informare iar a face cercetare pe internet nu poate fi considerat diletantism. Cine poate să mai conteste utilitatea formatorilor de opinie scoşi în prim-plan de trusturile media când a primi informaţia la domiciliu este un drept câştigat odată cu prăbuşirea regimului comunist? Civilizaţia timpului liber „a completat” natura umană,  lui „homo politicus”, „homo economicus” sau „homo socialis” adăugându-i-se „homo festivus”. Comoditatea personală trebuie să primeze în orice domeniu astfel că este dreptul meu să întreb dacă „muieţi-s posmagii”.

Lipsa conştientizării conceptului de „efort” este cauza simptomelor unei societăţii denaturate: inerţie (lipsa iniţiativei private), lene, indiferenţă şi atonie. „Quod in iuventute non discitur, in matura aetate nescitur”! Poate că dacă am fi dat mai mult credit acestui dicton latin şi am fi fost mai puţin iritaţi de constatările de tip valoric, cultura efortului ar fi fost preţuită aşa cum merită. (autor: Remus Tanasă)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *