Articol publicat de LaPunkt.ro (3 septembrie 2014)
În prima parte a lunii august, societatea românească s-a confruntat cu o veritabilă şarjă împotriva justiţiei, un val de nemulţumire catalizat de către un trustul media Intact (Antena 1, Antena 2, Antena 3, Jurnalul Naţional, Radio Zu, etc.) şi îndreptat împotriva sistemului judiciar autohton. Fără a face vreun proces de intenţie şi fără a intra în „culisele” care au declanşat această ofensivă, doresc să invit cititorii pentru a reflecta asupra faptului în sine.
Un astfel de atac mediatic ar putea indica un moment de cumpănă deoarece nu este exclus să hrănească o isterie latentă care să ne trimite cu gândul la „trecerea” pe care Georges Sorel a avut-o asupra cititorului de rând şi asupra elitelor atunci când la începutul secolului al XX-lea a publicat cartea „Reflecţii asupra violenţei” (1908). Trimiterea ar putea părea forţată însă doresc a reaminti că în lucrarea mai sus enunţată G. Sorel postulează ideea conform căreia miturile adaptate la timp şi spaţiu sunt vectori care influenţează decisiv istoria; unele fantasme sau himere nu trebuie să aibă nimic de-a face cu raţiunea pentru a se manifesta concret în societate, mai ales atunci când „prind forme înaripate” în mentalul colectiv.
Memoria istorică ne cere să prevenim orice „reţetă” capabilă să dinamiteze scena politică sau să pulverizeze contractul social încheiat între indivizii unei societăţi. Suferinţele secolului al XX-lea ne obligă să ne ferim de orice formă de nihilism, iar logica soreliană, ca atâtea alte expresii ale radicalismului, are „darul” de a încuraja nihilismul şi precipitarea politică. Ar fi util să ne reamintim că în prima parte a secolului al XX-lea, mai întâi Lenin şi apoi Mussolini, au ajuns la putere „înflăcărând” imaginaţia maselor şi, întâmplător sau nu, ambii lecturaseră „Reflecţii asupra violenţei”.
Atitudinea incisivă la adresa justiţiei, perpetuată şi multiplicată de către trustul media Intact, poate institui impresia că o astfel de reacţie este legitimă atunci când dezaprobarea unei sentinţe judecătoreşti atinge nivelul unei isterii de masă. Cu alte cuvinte, atunci când o hotărâre judecătorească este dezaprobată de către o parte semnificativă a opiniei publice, contestarea sistemului judiciar devine îndreptăţită; o conduită admisibilă în virtutea faptului că o himeră-mit îmbrăţişată de populaţie este de preferat competenţei unei curţi judecătoreşti deoarece sentinţa curţii ar putea fi viciată de interesele nedeclarate ale membrilor componenţi. Folosind tehnica „victimizării”, se poate construi uşor imaginea „inocentului” devenit victimă, un (pseudo)personaj contemporan de basm capabil să facă masele să vibreze.
Tehnica „victimizării”, coroborată cu cea a „demonizării adversarului”, sunt procedee care pot destabiliza echilibrul subţire din cadrul unei societăţi, mai ales a uneia aflată încă în tranziţie. Atunci când cetăţenii unui stat neagă legitimitatea uneia dintre cele trei puteri de la baza instituţională a contractului social, întreg edificiul democratic începe să se clatine. G. Sorel consideră că atunci când „nisipurile sunt mişcătoare” unica soluţie asupra căreia oamenii sunt de acord este cea a „acţiunii (fizice) directe”, a violenţei în stare să purifice societatea de nedreptate şi de mediocritate.
Contestarea justiţiei are ca ţintă eşicherul politic. Sugerând că justiţia este acaparată de către o anumită tabără politică, gruparea sau grupările adverse speră să câştige capital electoral folosindu-se de metode deloc subtile precum cea a „victimizării” sau cea a „demonizării adversarului”. Numai că atunci când oamenilor li se prezintă doar „partea goală a paharului” există tendinţa ca aceştia să reacţioneze la fel de subtil precum tehnicile mai sus amintite şi să contribuie la luarea cu asalt a Bastiliei politicii autohtone şi anume fortăreaţa prezidenţială. Ori a ocupa fotoliul prezidenţial şi a deţine majoritatea parlamentară ar putea încuraja resentimente politice vindicative, mai ales că „profeţii” trustului Intact au instigat cetăţenii să se manifeste virulent împotriva taberei politice pe care ei au acuzat-o de a dirija din umbră mersul societăţii prin intermediul justiţiei partizane.
„Violenţa” a fost dintotdeauna o metodă de soluţionare a conflictelor umane. Cu toate că această abordare a diferendelor umane nu a provocat decât războaie şi împilare, omul tinde aproape ciclic să aleagă calea uşoară indicată de dictonul „bellum omnium contra omnes”. Este nevoie de un efort susţinut din partea intelectualilor şi a politicienilor pentru a promova şi explica acele valori morale şi spirituale care să clădească o societate echilibrată şi dispusă mereu să rezolve inevitabilile animozităţi şi controverse prin intermediul dialogului. Iar justiţia, atunci când este calibrată à la Montesquieu, nu reprezintă decât un instrument dialogat de menţinere a stabilităţii sociale.
Pentru a evita orice fel de violenţă este necesar ca oamenii să ajungă la un consens asupra principiilor, valorilor şi, în cele din urmă, asupra instrumentelor necesare pentru a păstra echilibrul dintre normele societăţii şi impulsurile instinctuale caracteristice naturii umane. Printr-o educaţie corteză şi printr-o justiţie „cu faţă umană” se poate dezvolta acea anduranţă necesară individului pentru a-şi cultiva latura socială a naturii sale. Atunci când procesul educaţional nu mai este o prioritate iar justiţia nu mai inspiră încredere, miturile ies la suprafaţa societăţii iar soluţia „acţiunii directe” revine în atenţia publicului. Ori „acţiunea directă”, de orice fel ar fi, înseamnă tensiune socială care dacă este încurajată şi persistă, se poate transforma în ostilitate monologată cu potenţial belicos. (autor: Remus Tanasă)