În cadrul unei conferinţe intitulate „România culturală şi senzaţia (in)utilităţii” (2011), scriitorul Dan C. Mihăilescu a vorbit despre rostul intelectualilor în vremuri de criză.
„Evitând tentaţia lamentaţiei (la care tema predispunea într-o anumită măsură), conferenţiarul şi-a precizat poziţia lăuntrică de la bun început, şarjând împotriva catastrofismului programatic prezent în discursul mass-media actual. Ce a urmat a fost o densă şi foarte tonică pledoarie pentru demnitatea intrinsecă a intelectualului de vocaţie, pe care Dan C. Mihăilescu a adresat-o tinerilor din perspectiva unui om de cultură cu fibra călită înainte de 1989.
«Noi care ne-am format fără libertăţi pe orizontală, am avut trăiri culturale de o fervoare extraordinară», a mărturisit vorbitorul, subliniind că cei din generaţia sa au fost educaţi în spirit de luptător, în sensul că «fiecare intelectual era un luptător cu regimul, cu dictatura». Astfel, faptul că «aveam un adversar, ne-a dat un blazon, aveam un rost şi ne-am format ca nişte samurai». Fiind angajaţi într-o permanentă luptă de hărţuire cu regimul, intelectualii formaţi în perioada comunismului îşi găseau evadarea pe verticală. Mult mai periculoasă pentru vocaţia creatoare este atmosfera de acum, întrucât generaţia actuală nu mai are un adversar clar în faţa căruia să reziste, dispunând de toate libertăţile pe orizontală, ceea ce a dus la o golire de densitate, de intensitate şi de blazon a tinerilor.
Între intelectuali şi puterea politică, a explicat scriitorul, se desfăşoară, de obicei, un joc ambiguu. Apelând, într-o primă fază, la intelectuali pentru a-şi configura discursul de autolegitimare, puterea politică începe destul de repede să vadă în aceşti profesionişti ai îndoielii nişte oameni de prisos, o adevărată pacoste, care mai degrabă frânează acţiunile regimului. Ca atare, între intelighenţie (cea autentică, se înţelege) şi putere este o permanentă pândă reciprocă. Partea cea mai provocatoare însă a conferinţei a fost (auto)critica lansată de Dan C. Mihăilescu împotriva atitudinii de tip turnul de fildeş.
Considerând drept o mare prostie consecvenţa cu care a refuzat, de-a lungul timpului (mai ales după 1990), diversele funcţii de conducere care i s-au propus de către mai multe instituţii media sau cu profil cultural, sciitorul a considerat această atitudine un defect major, căpătat de generaţia sa în perioada comunistă. «Nouă ni s-a spus să stăm în biblioteci şi să lăsăm puterea pentru ei», iar «noi am avut orgoliul să râdem de ei, însă, de fapt, hohotul era al lor».
De aceea nu am avut şi noi un intelectual precum Vaclav Havel, care «a ştiut să-şi ia poporul în braţe şi să-l traverseze pe malul celălalt». Acestei mea culpa amare i-a urmat, imediat un stenic îndemn către tineri de a nu mai dispreţui puterea, de a se înscrie în asociaţiile civice care promovează forme autentice de solidaritate. Această implicare reprezintă o datorie firească a intelectualului, pe care Mihăilescu a mărturisit că a conştientizat-o pe deplin în urma unei discuţii, avute după 1989, cu Î.P.S. Antonie Plămădeală, care i s-a adresat tranşant: «Oamenii trebuie conduşi. Oamenii învăţaţi ca dumnevoastră sunt obligaţi să conducă, să se afirme».
[…] Acum «trebuie să redobândim bunul materialism, bunul pragmatism şi oportunism», în sensul de a depăşi lipsa de iniţiativă şi dispreţul pentru lucrurile practice, metehne specifice perioadei comuniste. Vizaţi în acest sens sunt în primul rând intelectualii umanişti, care ar fi bine să încerce să dobândească expertiză şi în domenii mai aplicate, de pildă în cel economic.
De asemenea, la fel de necesară ar fi o mai bună colaborare între intelectualii de formaţie umanistă şi cei de formaţie tehnică, lipsa cronică de comunicare dintre cele două arii de specializare fiind o altă tară moştenită dinainte de 1989.
Peste toate, însă, a conchis scriitorul, fundamentală este solidaritate, întrucât numai prin ea se poate realiza «o presiune, o coeziune ca la rugby, în masă, a tinerilor» care să redea intelectualilor funcţia lor esenţială de a îndrepta România pe un făgaş bun”.
(Florin-Ciprian Mitrea, „Rostul intelectualilor”, în Revista Rost, nr. 107, anul X, martie 2012, pp. 6-7).
0 thoughts on “Dan C. Mihăilescu despre rostul intelectualilor”