Categorie: Din cărți

În studiile mele de filosofia culturii, intitulate : „Orizont şi stil” şi „Spaţiul mioritic„ am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rînduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei întrucît apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat. Putem privi ca nici unul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mîndrie de binecuvîntaţi stăpîni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare : Foaie verde grîu mărunt/ Cîte flori sunt pe pămînt/ Toate merg la jurămînt./ Numai spicul griului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele.

Lucian Blaga, fragment din discursul de recepţie în Academia Română (5 iunie 1937), “Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 2.

Text complet AICI.

Vorbeam cu un prieten despre unele lucruri ale vremii de azi și-am rămas întru totul în uimire când el nu putea pricepe și nici nu admitea că noi, mai înainte de orice, suntem un popor de țărani. România este, în genere, un sat mare, cum spunea într-o zi la „Radio” un scriitor, pentru că singura celulă vie pe care rezidă țara este, mai presus de orice, satul. Orașele noastre, în marea lor majoritate sunt niște sate camuflate – și de aceea ele se zbat într-o totală neputință de creare de valori sociale. N-avem decât să privim viața trândavă a orașului românesc pentru a ne da seama că el nefiind încă „oraș” în concepția largă apuseană, și, din nefericire, nemaifiind nici vechiul sat patriarhal, această viață este mai dinainte condamnată la o tristă sterilitate. Așa că, atât societatea, cât și Statul, nu-și pot pompa seva de viață decât din rețeaua de celule sociale, împânzite peste fața țării, satele. (mai mult…)

Pe-același petec de pământ, pe care

   O. Carp, „Strănepoate”  în Sămănătorul”

„Politicianismul poate avea o dublă origine ; el este produs sau dintr-o degenerare a adevăratei politici – politică înţeleasă şi cinstit practicată altădată – sau dintr-o nepotrivire între mecanismul vieţii politice şi fondul sufletesc al poporului chemat să-l practice.

În primul caz, vechea activitate politică este istovită, osificată, şi deci nu poate stăpîni formele constituţionale, care, lăsate de sine, degenerează într-un mecanism steril ; iar în al doilea caz, activitatea politică nu este îndestul de vîrstnică pentru a putea însufleţi mecanismul ei extern. În ambele cazuri mecanismul se substituie adevăratei vieţi politice ; el pierde rolul de a fi un mijloc pentru realizarea binelui public şi se identifică cu interesele personale ale acelora care se dau drept apărătorii lui. Ceea ce era înainte un mijloc pentru înălţarea totalităţii poporului devine în urmă un scop care ascunde interesul individual.

În primul caz avem politicianismul popoarelor vechi şi cu o cultură îmbătrînită; în al doilea caz, politicianismul popoarelor tinere, avînd o cultură încă neformată. Aceste două soiuri de politicianism, deşi fiecare îşi are cauza sa proprie, totuşi ele între ele au o afinitate care le aduce să se condiţioneze reciproc. Procesul de degenerare, început la popoarele vechi şi cu o cultură îmbătrînită, încurajează şi atrage după sine procesul invers al formării politicianismului la popoarele tinere. S-ar părea chiar că acesta din urmă este ca un fel de supapă de siguranţă care îndulceşte mersul celui dintîi.

Şi aceasta nu este numai o simplă ipoteză. Corelaţiunea ambelor procese este mai mult decît stabilită în politica internaţională a popoarelor. Oricinese poate convinge de existenţa ei, şi în scrierea de faţă a fost indicată îndeajuns.

În adevăr, nu este nimic mai priincios şi mai asigurător pentru liniştea unui popor bătrîn, ale cărui instituţiuni de cultură se văd ameninţate a fi puse în serviciul unor interese materiale, reprezentate, bunăoară, prin capitalişti şi întreprinzători industriali influenţi, ca tocmai devierea acestor interese înspre hotarele ţării, pentru a fi satisfăcute pe viitor din munca altor popoare, mai tinere sau mai slabe. Căci marii capitalişti şi marii industriaşi sînt indiferenţi asupra originii de unde le vine cîştigul. Pentru ei, esenţialul este să fie satisfăcuţi: produsele industriei să-şi găsească debuşeuri de desfacere; capitalul să-şi aibă procentele asigurate. Poporul bătrîn nu-şi găseşte linişte pînă ce aceste interese materiale n-au putut fi deviate asupra popoarelor din afară.

Dar cum să se înduplece popoarele din afară să primească rolul ce le este rezervat?

Prin constrîngere forţată? Se întîmplă şi aceasta uneori. Dar regula este ca mijloacele violente să fie evitate, ca fiind legate de prea mari sacrificii.

Aci intervine însă rolul politicianismului.

Ceea ce nu se poate dobîndi prin constrîngerea forţată se dobîndeşte uşor prin mijlocirea politicianismului. Ajutorul acestuia este mai preţios decît orice putere armată. Capitaliştii şi industrialii o ştiu ei, de altfel, prea bine.

Din momentul ce politicianismul se iveşte în viaţa politică a unui popor tînăr, din acel moment rezistenţa acestuia este sfîrşită.

Fortăreaţa statului tînăr se predă de bunăvoie. Politicianul care o apără îi deschide el singur porţile intrării. Căci politicianul este duşmanul născut al zidurilor chinezeşti. El este gata, pentru a asigura interesul său personal, să facă concesii de orice natură în domeniul afacerilor publice. El este tipul omului care cîştigă fără muncă şi care îndeamnă şi pe alţii să urască munca cinstită. Politicianul este purtătorul spoielii de civilizaţiune, şi prin aceasta dizolvantul cel mai puternic pentru unitatea vieţii naţionale a popoarelor tinere”.

(C. Rădulescu-Motru – „Cultura română şi politicianismul”, 1904)