Articol publicat pe Marginalia (29 iulie 2019).
Nu mai este un secret pentru nimeni că trăim într o epocă a imposturii exacerbate. Poate că așa a fost dintotdeauna, poate că generațiile dinainte știau ce-i reverență, poate că rețelele de socializare încurajează vanitatea.
Un cunoscut scriitor autohton, referindu-se la cea mai cunoscută rețea de socializare, a numit-o „fabrică de narcisism”. O caracterizare foarte verosimilă dacă ne gândim la nenumăratele demersuri de impostură pe care le regăsim în cadrul acestui spațiu virtual. Foarte mulți utilizatori vor să pară altceva decât îi recomandă întâmplarea. Ascultând chemarea vanității, se împopoțonează și se imortalizează virtual, pentru a-i face pe cei ageamii să le acorde importanță. Care cu sânii, care cu tatuajele, care cu barba și cu trotineta, care cu preferințele culinare sau cu alegerile turistice, mulți vor să pară altceva, strigând parcă „ia uitați-vă la mine, căci nu mai e nimeni la fel”. Ciudat efect gregar mai are și vanitatea!
Lichefiind și volatizând informația, relativizând deci mesajul și funcția comunicării, rețelele de socializare au permis și altor tip de impostori să facă dinți, unii mai consecvenți și mai maligni pentru societate. Este vorba despre impostorii care direct sau indirect urmăresc o mișcare în politică, pentru ei sau pentru vreun cunoscut, ori pentru vreun ins pe care îl consideră salvatorul momentului. Indiferent de miză, asemenea impostori intoxică piața ideilor cu simplificări, sofisme și sloganuri greu de reperat de către mințile neobișnuite să distingă noul de verosimil sau de posibil. În fapt, sub o mască nouă s-a ascuns același chip brăzdat de atavisme vechi de când hăul și pârăul, chipul activistului de profesie sau al celui mimetic.
O altă categorie de impostori sunt „căldiceii”, adică cei care preferă să proclame sau să mimeze adeziunea la turma din frunte a momentului. Multora le este frică de oprobriul și ocara publică, mai ales în condițiile posibilității de a te dedubla prin intermediul rețelelor de socializare. De ce să-și dea drumul propriilor gânduri și sentimente, când le pot selecta și scoate la suprafață doar pe cele în concordanță cu moda zilei. Se gândesc că nu poate fi nimic rău să trâmbițezi anumite concepte la nivel declarativ, chiar dacă nu le înțelegi sensul și evoluția, adesea fiind vorba despre cuvinte-nevăstuică, adică termeni ce aparent exprimă o idee clară, dar care, mânuite cu iscusință, sunt folosite cu absconsitate (egalitate, emancipare, diversitate, etc.). Astfel se evită invectivele, perorațiile și apostrofările celor ce fac o profesiune din activismul multilateral zbierat. Azi cu turma din frunte, mâine și poimâine la fel și se capătă prostul obicei de a-i lăsa pe alții să gândească pentru tine, în ciuda discursului fruntașilor turmei.
O ultimă grupă de impostori ce îmi vine acum în minte, este cea a inșilor care doresc să parvină sapiențial. Cel mai ușor este să o faci prin limbaj, precum romgleziții, ce au impresia că injecția artificială și/sau nenecesară de cuvinte și expresii din limba engleză îi face să pară educați. O altă metodă este de emite truisme pe rețelele de socializare, folosindu-te de instrumentele caracteristice civilizației pixelului: fotografia cu impact emoțional imediat, alături de butoanele „îmi place” și „distribuie”. Când se uită că nu facem decât să ducem mai departe idei și descoperiri în parte deja existente, s-ar putea ca seducția noului, mai ales a noului cu impact emoțional imediat, să ne dea peste cap simțurile, să ne oblitereze măsura căpătată prin experiență, să ne facă să uităm că nu suntem decât niște pitici pe umerii unor giganți. În ciuda celor ce s-ar putea zice, roata nu o să mai poată fi descoperită din nou; și nici scara… În materie de societate, de antropologie, ce este mai important a fost deja spus sau încercat, iar timpul a despărțit grâul de neghină. „Toate-s vechi și nouă toate/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate”.
Rețelele de socializare permit noi forme de impostură, însă doar dacă considerăm noutate complexitatea și dificultatea identificării acestora. De la zorii lumii, natura umană a ținut mereu ușa deschisă pentru impostor, doar că, în trecut, individul trebuia să fie mai inventiv și mai natural, căci interacțiunea era directă în cea mai mare parte; astăzi, internetul face interacțiunea indirectă. Totodată, internetul conține o „enciclopedie” neindexată de șabloane, comportamente, idei și măști, ce în trecut nu se găseau pe tot drumul. Pe fondul dorinței exacerbate de egalitate în toate, năzuință ce ignoră experiența umană, ne confruntăm cu un veritabil asalt asupra sapienței, fie că vorbim despre cea epistemică, fie că vorbim despre cea evidentă (natura materială sau biologică). Spațiul virtual întreține iluzia că toți putem înțelege tot, că putem deveni experți peste noapte doar cu o conexiune la internet și că un diletant are aceeași pricepere ca un academician sau un v/blogăr ca un scriitor consacrat (nulla regula sine exceptione). Pentru a conlucra, persoanele și comunitățile au nevoie de o rânduială, iar aceasta din urmă se construiește prin norme scrise și nescrise. Din păcate, fenomenul imposturii erodează ideea de normativitate prin alegerea drumului mai scurt al fentării regulilor, nu însă pentru că este drumul cunoscut, ci pentru că este cel mai comod. (Remus Tanasă)