Russell Kirk: de ce sunt conservator

kirk_burke_nb-678x377Traducere publicată pe Marginalia (5 august 2019)

Din momentul în care am început să gândesc și, poate, din momentul în care am început să simt, am fost conservator. Circumstanțele de viață au puțin de a face cu convingerile sociale. Mi-am petrecut copilăria, se poate spune, în zona atelierelor de cale ferată. În colegiu, am supraviețuit cu unt de arahide și biscuiți, sărăcia mă îmbrățișa ca o mantie; nici acum nu mă aștept să mă îmbogățesc. Dacă un tânăr este înclinat să avanseze în viață, îl sfătuiesc să adere la un demers „liberal” oarecare, fiindcă elementul conservator care supraviețuiește în țara noastră nu are nici avere, nici influență, nici măcar mijloace adecvate de exprimare.

Prejudecățile liberale – fie ale liberalismului manchesterian de stil vechi, fie ale noului tip de liberalism colectivist – domină de multă vreme curentul nostru de opinii; presa serioasă, fundațiile private, universitățile și chiar patronii care au supraviețuit au fost afectați de acest curent. Liberalul, și de stil vechi, și de stil nou, jură pe evanghelia Progresului. El consideră societatea o mașinărie de creștere, iar fericirea, gratificarea apetiturilor noastre.

Conservatorul, dimpotrivă, vede societatea, ca ceea ce Burke numea vasta cuprindere misterioasă a rasei umane, ținută laolaltă de tradiții, obiceiuri și deprinderi străvechi, un spirit viu; el consideră că fericirea vine din împlinirea datoriei și din înțelegerea vanității dorințelor omenești.

Industriașul american a fost de regulă liberal, la fel și organizatorul sindical; diferența dintre ei a fost una ce ține de mijloace, nu de scopuri. Nu vreau să spun că nici un industriaș sau nici un lider sindical n-ar fi conservatori; unii sunt cu adevărat conservatori, dar aceasta este o excepție. Obsesia economiei – obsesia de tip Bentham sau Marx – a obliterat ani la rândul aproape orice discuție despre dorințele americanilor și abia acum începe a permite să vorbim serios despre ce vrem cu adevărat de la viață și cum să o facem să rămână suportabilă.

Este încă valabil că, în căutarea unei șanse bune, ar fi de preferat ca scriitorul, cercetătorul și aspirantul la o slujbă publică, să-și declame devotamentul față de liberalism, de progres și schimbare de dragul schimbării. Liberalismul, de rit vechi sau nou, rămâne credința dominantă, cu obișnuita răsplata cuvenită pentru conformism. Poți proclama în siguranță virtuțile marilor afaceri sau poți predica fără probleme evanghelia statului omnicompetent. Acestea însă nu sunt poziții conservatoare.

Mintea americană este caracterizată de anumite arhetipuri. Dintre acestea, două dintre ele cred că reprezintă specia oamenilor din vechea Noua Anglie – fermentul națiunii (nord-americane, n.t.) – întâmplător fiind și zona de unde mă trag. Una dintre aceste direcții de gândire este ceea ce eu numesc mintea lui Emerson. Este încrezătoare în schimbare și improvizație, convinsă de inevitabilitatea progresului binefăcător, incapabilă să conceapă realitatea păcatului, înclinată spre egalizare, disprețuitoare față de trecut și predispusă să se lepede de toate cele deja stabilite.

Cealaltă direcție de gândire din Noua Anglie este ceea ce numesc mintea lui Hawthorne. Este suspicioasă față de schimbare, sceptică față de Progres, convinsă de forța teribilă a păcatului, favorabilă naturii umane (oricât ar fi de defectoasă) în starea în care se află și nu în vreo formă revizuită radical a caracterului uman, conform unui plan utopic; arată reverență față de trecut, este conștientă că universul constituie un teritoriu al misterului și realizează că răspândirea varietății este semnul unei societăți sănătoase, pe când uniformitatea înseamnă decadență.

Eu am fost încă de la început în tabăra lui Hawthorne. Lumea „liberală” modernă, după cum am ajuns să înțeleg, se îndreaptă direct spre ceea ce C.S. Lewis numea „abolirea omului” – spre o societate lipsită de reverență, de varietate și de imaginație superioară; spre o societate în care „toți aparțin tuturor celorlalți”, în care există colectivism fără comunitate, egalitate fără dragoste.

Un conservator inteligent nu se fixează împotriva reformei. Schimbarea socială prudentă este metoda pentru a regenera vitalitatea societății, așa cum organismul uman se primenește necontenit, păstrându-și totuși identitatea. Fără schimbare chibzuită, pierim.

Dar schimbarea în sine nu poate fi scopul existenței: fără permanență pierim. Conform lui Burke, idealul conducerii de stat este de a reuni într-un om dispoziția de a conserva și abilitatea de a reforma. În anumite epoci, sarcina reformei apasă cu greutate; în altele, sarcina conservării este prioritară.

Epoca noastră, cred, este afectată de viteza vertiginoasă a schimbării, un timp al inovației la nivel material și moral, când nimeni nu are când să-și mai tragă suflul, iar rațiunea este detronată de poftă. Secolul al XX-lea nu are nevoie de pinteni, ci de frâie.

Așadar, ce anume speră conservatorul american să conserve?

Mai întâi el vrea să păstreze umanitatea umană: este ferm hotărât să nu permită ca omul să fie redus, ca în exemplul doctorului Johnson, la condiția senzuală și egalitară a taurului la păscut, care gândește „aici este și vaca, este și iarba, ce să-mi doresc mai mult”? Avem motive serioase să ne temem că atașamentul infatuat față de creșterea materială, care definește generația noastră, ne duce exact spre această condiție, în care nu vom avea destulă imaginație, speranță sau iubire.

În al doilea rând, conservatorul vrea să protejeze moștenirea civilizației, pe care munca grea a nenumăratelor generații de oameni ne-a lăsat-o și care acum este amenințată de fanatismul și de moda noutății. Conservatorul știe că noi suntem niște pigmei urcați pe umerii unor giganți, capabili să vedem mai departe decât strămoșii noștri doar datorită sprijinului lor și gata să cădem în abis dacă, încrezuți, le disprețuim înțelepciunea.

În al treilea rând, conservatorul caută să protejeze elaboratul edificiu social civil, care s-a dezvoltat în America cu ajutorul Providenței – guvernul legilor și nu al oamenilor, economia noastră caracterizată mai degrabă de voință decât de impuls, instituțiile noastre concepute astfel încât să-l facă pe om propriul lui stăpân, sistemul nostru politic ce preferă varietate și nu uniformitatea centralizată. Un colectivism sentimental bine intenționat, crede conservatorul, ar deposeda națiunea de vitalitate și de respectul pentru individualitate. În plus, puterea fiind înclinată spre a corupe, nici un sistem colectivist utopic nu rămâne pentru multă vreme nici bine intenționat și nici sentimental.

Nu sunt dispus să schimb avantajele evidente ale civilizației creștine și vieții americane pentru vreo Nouă Moralitate sau Nouă Ordine. Suntem loviți de multe suferințe morale și sociale, și există destule motive pentru ca adevăratul conservator să-și propună să apeleze la o reformă prudentă. Dar, în cel mai rău caz, prefer diavolul pe care-l cunosc celui pe care nu-l cunosc.

Pentru mulți americani, „liberalismul” a devenit un termen-zeu, o expresie carismatică care presupune prosperitate, securitate, libertate, noutate, progres și o stare fericită de plutire. A venit timpul să ne întrebăm dacă politicile actuale ale liberalismului politic aduc într-adevăr asemenea beneficii.

Mi se pare că „liberalii” noștri cei mai avansați au renunțat la orice preocupare pentru libertatea persoanei și încearcă, în schimb, să ne convingă să ne supunem la o moarte în viață, la o mediocritate incoloră și la monotonie în lume, la goliciunea inimii și penuria imaginației.

Nu-i mai interesează educația liberală sau libertatea alegerii, ori ce înseamnă de fapt fericirea umană. În ce privință sunt liberalii noștri liberali? Ei nu aspiră să elibereze persoana cu adevărat, sub Dumnezeu; aspirația lor este să ne transforme în unități identice într-o societate monolit. Pentru liberalul modern tipic, lumea este un loc foarte simplu, iar omul are nevoi materiale foarte simple, însă înverșunate.

Alături de Hawthorne, cred că noi trăim într-un univers al misterului. Am convingerea că oamenii sunt de-asupra bestiilor și că viața înseamnă mai mult decât gratificarea apetiturilor. Cred că varietatea și creșterea, nu egalitatea și uniformitatea, caracterizează cultura înaltă.

Așadar sunt conservator. E foarte posibil să mă aflu de partea perdantă, adesea cred că așa și este. Totuși, dintr-o ciudată încăpățânare, prefer să pierd alături de Socrate, să zicem, decât să câștig alături de Lenin.

(traducere de Remus Tanasă după „Why I am a Conservative”, în Russell Kirk, Confessions of a Bohemian Tory: Episodes and Reflections of a Vagrant Career Fleet, New York, 1963, pp. 304–308; de asemenea în The Essential Russell Kirk. Selected Essays, ISI Books, Wilmington, 2007)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *