Mintea activistă

Keyboard-Activism-Lena-Yang

Articol publicat pe Adevărul (2 iunie 2019)

După tragedia de la Colectiv, pe baricadele cetăţii, încet, dar sigur, s-a cocoţat o mai veche cunoştinţă a cerbiciei umane: activistul. Fie că este amantul unei cauze anume, fie că nu, individul acesta se manifestă zgomotos sau, oricum, expansiv, atât în lumea reală, cât şi în spaţiul virtual. Activistul şi-a găsit o nouă sociabilitate, aceea de a contesta orice idee sau persoană ce nu rezonează la unison cu el. Parcă a avut o metanoia, trezindu-se că ar avea menirea de a purifica societatea de rezidurile celor pe care îi asociază cu banditismul politic; pretinde că ştie exact ce vrea, îţi înşiruie un fir roşu văzut de el şi de cei din şleahta lui, şi, bineînţeles, vine cu o soluţie aparent pertinentă. Stând atât de mult printre cei la fel ca el, care dintr-o dată au avut o revelaţie, sau obişnuit cu un public ce îi aprobă mai mult ori mai puţin atitudinea, activistul are doar convingeri ferme. Insul nostru are atâtea certitudini, încât doreşte musai să ţi le transmită. Ce mai, vrea să facă bine, chiar cu forţa dacă trebuie!

Oamenii dinainte, egoişti sau manipulaţi, nu au fost destul de implicaţi, însă el, ca om nou ce se consideră a fi, a văzut lumina şi este gata să o împărtăşească cu restul, chiar dacă nu toţi sunt pregătiţi să o primească. Nu mai contează metodele, forma sau fondul atâta vreme cât scopul este unul altruist: progresul. Nu o să mai existe inechitate, corupţie sau diferenţe. Efortul pentru atingerea unei asemenea lumi va fi depus de el, omul nou multilateral emancipat, nemanipulat şi educat. Când ţelul va fi atins, nu vor mai conta repetatele fentări ale bunului simţ, căci scopul scuză mijloacele, nu?

Activistul nostru şi-a făcut din anti-pesedism o profesiune de credinţă. Premisele sunt de netăgăduit, PSD-ul a încercat să încalece statul de drept, ameninţând astfel să îndepărteze România de un principiu esenţial al civilizaţiei euro-atlantice şi să creeze condiţiile multiplicării ciocoilor cu mentalitate de satrap. Însă, ca la orice impuls totalitarizant, la un moment-dat, activistul rupe firul logic, sărind direct la nişte concluzii cuasi-ideologice.

Pe măsură ce pronosticul nu se împlineşte, activistul devine tot mai impacientat, de unde urlete, sloganuri şi rigiditate în gândire. A zbiera „ciuma roşie” nu este totuna cu a face politică serioasă sau măcar a avea un plan de guvernare ori o viziune de ţară. Când micimea orizontului activistului este indicată, iar falsa certitudine îi este demantelată raţional, activistul devine agresiv, nu contează că-şi abuzează verbal o rudă sau un prieten, că se află la o bere sau stă pe FB, că are în faţa sa o persoană pregătită sau nu. Activistul, precum un copil mic care vrea ceva, când îşi dă seama că nu va primi ceea ce-şi doreşte, începe să urle şi să bată din picioare.

Activistul a trecut de la „ori cu noi, ori împotriva noastră” la „ori ca noi, ori ca noi”, astfel că orice articulare sau, să te ferească Domnul, orice dezarcord cu ideile şi atitudinea activistă, fiind taxate ca pactizare cu duşmanul. Bine că nu te acuză de deviaţionism de la puritatea ideologică! Într-un asemenea context, nu se poate neremarca asemănarea cu tovarăşii comunişti din anii ’50-’60, siguri pe dogma oficială şi activişti până în măduva oaselor. Morbul activismului este toxic, iar un orizont eminamente contestatar, sprijinit doar de autoreferenţialitate şi autosuficienţă nu poate fi decât în contradicţie cu orice idee de societate bazată pe cultura dialogului. Monologul rămâne monolog oricât ai încerca să mimezi altceva, nu contează feciorul cui eşti, fie tata actor sau crainic tv. (Remus Tanasă)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *