Cel mai important exeget al istoricului A.D. Xenopol este considerat a fi, măcar de unii, academicianul Alexandru Zub. La rându-i de profesie istoric, acesta a scris lucrări precum 𝐴. 𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙. 𝐵𝑖𝑜𝑏𝑖𝑏𝑙𝑖𝑜𝑔𝑟𝑎𝑓𝑖𝑒 (1973) și multe studii și articole științifice sau părți ce-l găseau protagonist pe Xenopol în lucrări de referință (𝐷𝑒 𝑙𝑎 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑎 𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐𝑖𝑠𝑚, reeditată de mai multe ori). Până să poată „produce” o lucrare importantă, istoricul sapă în arhive, memorii și alte lucrări istoriografice, și, în timp ce face aceasta, „își face mâna” publicând… studii și articole științifice referitoare la tema cercetată. Iar odată ce lucrarea devine consacrată, istoricul știe că tema poate fi mereu completată, revizuită și integrată în sinteze de anvergură. Ce înseamnă „a fi istoric” este poate puțin cunoscut, mai ales în evul nostru digital, când orice zvăpăiat se vopsește profetic drept istoric. Ca să revin la gândurile inițiale, recent am citit un text de-al lui Alexandru Zub intitulat 𝐴.𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙 – 𝑜𝑟𝑖𝑧𝑜𝑛𝑡 𝑏𝑖𝑏𝑙𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑐𝑢𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑙𝑖𝑠𝑡 (în volumul colectiv 𝐴.𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙. 𝑆𝑡𝑢𝑑𝑖𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑡𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑎 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎 𝑠̦𝑖 𝑜𝑝𝑒𝑟𝑎 𝑠𝑎, 1972).
Făurit cu acribie și metodă de istoricul care a făcut carieră internațională stabilindu-se la Iași, studiul despre parcursul istoric al lui Xenopol m-a făcut să reflectez asupra unui considerent minimalizat de societate: istoricul, ca oricare alt om de știință, nu poate inova și lăsa o moștenire științifică cu burta goală. Cercetarea, fundamentul peste care se construiește educația, nu poate fi făcută fără resurse economice. În vremea când știința istorică românească și-a făcut intrarea la nivel internațional (final de secol XIX – început de secol XX), atât statul, chiar dacă și atunci ca și astăzi la cheremul multor vremelnici, cât și privatul, alocau resurse, sprijineau și, mai ales, nu-i huleau ca „neproductivi” și făr’ de noimă pe istorici.
Într-o epocă când istoria a fost mobilizată pretutindeni, dintr-o națiune fără borne cunoscute internațional, istoricii români, așa puțini câți erau și fără o tradiție consolidată de studiu al domeniului, au reușit să reducă semnificativ din decalajele științifice. Aceasta pentru că oamenii de stat și cei privați cu dare de mână i-au sprijinit pe istorici, cu toate limitele și sincopele inerente.
Cercetarea istorică este dinamică, se împrospătează mereu, se completează și se revizuiește când apar noi perspective sedimentate documentar. Însă, este nevoie ca cercetarea istorică să meargă în continuare, să fie sprijinită. Totuși, nu o poate face orice terchea-berchea cu o conexiune bună la internet. O fac cei care au asimilat metodele științei istorice, care s-au pregătit să sape arhivistic și istoriografic. Pentru ca rezultatul să fie credibil, statul și privatul ar trebui să acorde mai multă încredere pecuniară. Cotloanele întunecate ale internetului sunt inundate de revizionism de laborator, să nu facem și să spunem ceea ce fac și spun giciimanole, ci să mergem la izvoare! (Remus Tanasă)