*text pe care l-am publicat în volumul Din lucrarea cuvântului în lume. Cărturarului Alexandru Zub, volum coordonat de Gheorghe Cliveti, Ed. Junimea, Iași, 2024, ISBN: 978-973-37-2821-4, pp. 565-571.
–
Unul dintre cele mai importante momente consemnate de istoria modernă a Europei a fost cel de la jumătatea secolului al XIX-lea când harta „bătrânului continent” a cunoscut schimbări semnificative de ordin politic, economic și mentalitar. „Primăvara popoarelor” a tras un puternic semnal de alarmă cu privire la neadecvarea dintre realitățile politice și sociale de la firul ierbii și echilibristica stângace practicată de factorii decidenți ai perioadei. Mai exact, noile idei și idealuri cu pretenții deopotrivă inovatoare și bulversante sau, cum au fost descrise istoriografic, „forțele profunde de disoluție”[1], nu se încadrau în calculele și proiectele Marilor Puteri. Un veac brăzdat de doleanțe libertare și conturat de „principiul naționalităților” ce poate fi descris, printre altele, prin termenul din limba italiană „Risorgimento” (redeșteptare).
Fiind vorba de prelungirea resemnificată a Revoluției franceze, lanțul de evenimente nu putea să nu atragă atenția și analiza istoricului Alexandru Zub, un cărturar care a scrutat minuțios orizonturile ideatice și istoriografice de secol XIX pentru a racorda cercetarea istorică românească la cea internațională. Un demers care, trebuie menționat, i-a reușit cu desăvârșire în ciuda faptului că a început să se dedice lui Clio într-o epocă de tristă amintire, cea a regimului comunist, când deslușirea sinceră a trecutului putea să ducă la marginalizare sau chiar la privare de libertate.
Activitatea intelectuală și rolul sanitar al lui Alexandru Zub în istoriografia și cercetarea românească din perioada comunistă au fost evaluate în mod elogios de către mai mulți cărturari de seamă ai României, printre care și istoricul Alexandru Duțu (1928-1999):
„în timp ce istoricii fideli dictatorului produceau o narațiune simplistă care interesa, câteodată, numai prin informația nouă adusă în discuție, noi publicații aduceau date despre orientările istoriografiei europene sau abordau domenii delicate, precum istoria culturii sau istoria mentalităților colective, care pendula între istoria maselor și istoria utilajului mental sau al viziunii despre lume. În timp ce prima tendință rămânea cuminte la anexa istoriei care exalta rolul maselor, cea de a doua tendință pătrundea în substratul spiritual al actelor umane. În consolidarea acestei tendințe benefice o contribuție majoră a adus-o «școala ieșeană», care prin Anuarul ei de excelentă calitate arăta că istoria onestă este posibilă […]. În cristalizarea acesteor tendințe un rol important l-a avut Alexandru Zub”[2].
Revenind la perioada Risorgimento-ului, remarcăm interesul pe care Alexandru Zub îl acordă „omului de acție” care a fost Nicolae Bălcescu. Privind retrospectiv la viața lui Bălcescu, ne spune istoricul ieșean, aceasta „se vădește un șir neîntrerupt de acte întreprinse cu fervoarea unui temperament pasionat, cu îndrăzneală, cu neliniștea filosofului îngrijorat de soarta cetății”[3]. Așadar, un angajament activ, așa cum îi stă bine cetățeanului, și cu atât mai abitir cetățeanului școlit sau intelectualului.
După ce revoluția din Muntenia a fost înfrântă, după ce nu a reușit să-i strângă în aceeași tabără pe Avram Iancu și pe revoluționarii maghiari, Bălcescu pleca în exil pentru a încerca să domolească „disensiunile sterile din sânul emigrației”[4] căci, continua Alexandru Zub, „toate speranțele și le pune într-o revoluție europeană, pe care o credea iminentă”[5]. Cum credea pașoptistul român că ar fi fost posibilă revoluția? Răspunsul îl regăsim în continuarea textului lui Alexandru Zub: „în contact cu revoluționari de felul lui Mazzini, Ledru-Rollin, Louis Blanc”[6]. Pentru a-i întâlni pe aceștia, Bălcescu ar fi trebuit să se deplaseze la Londra, unde toți trei se aflau în exil.
Bălcescu a făcut o călătorie la Londra în 1850, după cum chiar el îl informa pe Ion Ghica: „aceea ce mă sileşte a merge la Londra mai mult este treaba cealaltă. Mai cu seamă că Mazzini va merge acolo în curând. Apoi socot că trebuie a ne înţelege şi cu dânsul şi cu Ledru‑Rollin, cum şi oarecari Nemţi radicali şi a întocmi o mare solidaritate revoluţionară în toată Europa. Ştiu că aceste sunt şi opiniile lui Mazzini”[7]. Nu a reușit însă să aibă întrevederi cu revoluționarii europeni menționați. Deși nu a mai revenit în capitala britanică pentru a strânge legăturile cu aceștia, Bălcescu încă mai spera să ajungă la Londra: „eu socot să mă duc acolo pe la sfârşitul lunii. Am scris să întreb dacă Mazzini a sosit acolo. Cred că dânsul, cu Ledru‑Rollin, cu Manin, pe care l‑am cunoscut mai deunăzi aci şi alţii de fiecare naţie câte unu să facem un comitet revoluţionar european”[8].
Știm că în iunie 1850 italianul Giuseppe Mazzini a fondat la Londra Comitetul Central Democratic European. Acestuia i s-au alăturat francezul Alexandre Ledru‑Rollin, germanul Arnold Ruge şi polonezul Albert Darasz. Rolul principal l-a avut Mazzini, cel care pe de o parte s-a străduit să țină în viață Comitetul, iar pe de alta să-l lărgească prin adeziunea revoluționarilor români și cei maghiari[9].
În secolul al XIX-lea numele lui Mazzini a fost pe buzele multor oameni de stat şi de acțiune datorită activităţii sale conspirative, dar mai ales prin ideile vehiculate de italian. Unul dintre conceptele promovate de italian, poate cel mai important pentru posteritate, a fost cel de naţiune sau de naţionalitate, termeni aproximativ echivalenţi în lexicul mazzinian. Mazzini a făcut din națiune „calul de bătaie” al viziunii sale politice, astfel că perspectiva unui Risorgimento european, cel puțin din punct de vedere semantic, i se datorează.
Astfel, privit prin lentila mazziniană, Risorgimento însemna şi redescoperirea naţiunii, însă în nici într-un caz acest fenomen nu trebuie să fie privit ca pe o invenţie abstractă a unor elite emergente în căutare de funcții sau a negustorilor avizi să-şi construiască o piaţă de desfacere mai vastă ori mai sigură. Mazzini nu vorbea doar de redescoperirea acelor elemente care alcătuiesc etnicitatea națiunii, ci şi despre identificarea unor elemente precum memoria comună sau obiceiurile și idealurile colective ale locuitorilor unei regiuni. A fost vorba despre căutarea unei noi dimensiuni politice pentru a primeni eficient solidaritățile și formele de conviețuire pre-moderne.
Italianul a încercat să înfrățească de mai multe ori cauza revoluționară europeană: de la Tânăra Europă (Giovine Europa) la Alianța Republicană Universală, de la Comitetul Central Democratic European la Prima Internațională, toate au constituit tentative pe care Mazzini le-a gestionat în mod direct în vederea unui pact revoluționar. Astfel se face că, la începutul anilor ’50 ai secolului al XIX-lea, Mazzini era cel mai cunoscut revoluționar din Europa, activitatea sa atrăgând inevitabil și considerația pașoptiștilor.
În septembrie 1850, câțiva dintre pașoptiștii români de la Paris s-au întâlnit pentru a discuta despre oportunitatea adeziunii la Comitetul de la Londra. Este vorba despre Nicolae şi Constantin Bălcescu, Dumitru Brătianu, C.A. Rosetti, Ştefan şi Nicolae Golescu, Ion Voinescu și Vasile Mălinescu. Imediat după întâlnire, mai exact la 6 septembrie, Bălcescu îi relata lui Ghica despre cele decise: „vorba era ca să trimitem pe cineva la Londra ca să fraternizeze cu emigraţii organizaţi acolo, adecă Mazzini, Ledru‑Rollin, redactorii Proscrisului. Am fost ales eu ca să mă duc, dar n‑am primit din pricină că declarându‑mă pe faţă, cum se cere, nu mă voiu mai putea întoarce în Franţa, nici în nici un loc pe continent”[10].
Cu toate că Bălcescu nu s-a putut alătura personal Comitetului de la Londra și cu toate că Ion Ghica l-a sfătuit să se ferească de ideile și personalitățile prea radicale, acesta a considerat că un reprezentant al pașoptiștilor români ar fi trebuit să ia parte la inițiativa mazziniană. Înainte de orice asociere publică, exilul și rețeaua pașoptistă din Principatele Române trebuiau reorganizate pentru că revoluționarii români să pară capabili de acțiuni publice demne de a fi luate în considerare. Într-o scrisoare din 26 noiembrie a aceluiași an, Bălcescu argumenta că „mai întâi să esistăm într‑un fel şi să luăm rădăcină în ţară ca să nu mergem fără să avem nici un temei, nici o putere, să înşelăm şi pe Mazzini şi pe noi. Trebuie înainte de toate să reprezentăm ceva şi să putem şti ce ajutor putem face celorlalte popoare şi ce lucrare proprie putem avea de la o vreme de mişcare”[11].
Astfel se face că în primăvara anului următor, cel mai mare dintre frații Brătianu, Dumitru, face câteva deplasări de la Paris la Londra pentru a pregăti adeziunea la Comitet în numele revoluționarilor români. Pe lângă activitatea sa de până atunci, Dumitru Brătianu era recomandat de două scrisori, una semnată de Edgar Quinet și adresată lui Mazzini, și o a doua semnată de Jules Michelet și adresată lui Ledru-Rollin, astfel că cererea oficială de adeziune din 10 mai 1851[12] a fost acceptată.
Manifestul Comitetului din 26 iunie 1851 adresat „populațiilor române” constituie mărturia adeziunii pașoptiștilor la inițiativa revoluționară de la Londra. Manifestul se dorea a fi o încurajare pentru ca românii să participe la iminenta revoluție europeană împotriva Imperiului Habsburgic și a celui Țarist. Și pentru ca revoluția să aibă succes, românii erau sfătuiți să colaboreze cu celalte naționalități aflate în stare de efervescență libertară, adică cu maghiarii și diversele popoare slave din Europa de Est. Disensiunile și neînțelegerile teritoriale sau instituționale ar fi trebuit să-și aștepte soluționarea la finalul demersului anti-habsburgic și anti-țarist, „după voinţa populaţiilor, conform condiţiilor geografice, afinităţilor de limbă, de tradiţii şi de aptitudini deosebite”[13].
Românii răspund printr-un manifestat trimis membrilor Comitetului londonez la data de 24 septembrie 1851. Primul detaliu care iese în evidență în textul manifestului este apelul lui Brătianu la colaborare europeană: „astă dată vom fi uniţi, vom fi împreună; unguri, slavi, greci, toţi vor combate cu noi în sfânta croazadă a democraţiei. Căci ne vom lupta nu numai pentru noi, ci pentru dreptul tuturor”[14].
Însă, avertiza Dumitru Brătianu, „în asociaţia noastră fiecare soţ se va bucura cu deplinătate de bunurile sale universale; se va angaja numai pentru ceea ce va depune. Va păstra fiecare propria sa individualitate şi acţia”[15]. Astfel, se dădea voce dorinței de colaborare revoluționară în vederea schimbării înfățișării politice a Europei. Cu toate acestea, țelul final era le fel de limpede exprimat: „gândirea ce ne conduce pe noi, românii, în toate actele este de a ne uni iarăşi toţi într‑un trup singur şi nedespărţit”[16].
Apartenența lui Dumitru Brătianu a încetat în 1853, odată cu plecarea acestuia din Londra și pe fondul dezmembrării treptate a Comitetului. Cu un an înainte, cel mai mare dintre Brătienii roșii a semnat alte două manifeste: Apel către românii ardeleni din armata austriacă și Apel către locuitorii din Principate redactat de D. Brătianu în numele Comitetului Revoluţionar Român. Ambele manifeste, chiar dacă nu conțineau termenul în sine, promovau ideea de confederație europeană alcătuită din națiunile „bătrânului continent”.
Activitatea Comitetului de la Londra nu a lăsat urme serioase pe harta politică sau instituțională a Europei. Adeziunea românilor prin Dumitru Brătianu a fost însă importantă pentru ecuația regională căci românii demonstrau voință pentru a continua demersul început în 1848 și anume acela de a obține unificarea regiunilor locuite de români în vederea independenței de stat.
Comitetul de la Londra a intrat pe-o pantă descendentă după lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte din decembrie 1851, fiind îngropat definitv odată cu prima bubuitură de tun din războiul Crimeii (1853).
Episodul Comitetului de la Londra relevă meritul lui Bălcescu cu privire la strategia de acțiune a pașoptiștilor. O parte dintre exilații români era favorabilă acțiunii revoluționare; o alta, dorea implicarea diplomației. Unii pașoptiști doreau să nu țină cont de Imperiul Otoman, pe când alții considerau că Înalta Poartă nu trebuia inclusă în aceeași tagmă precum Imperiul Habsburgic și cel Țarist. Atmosfera o regăsim descrisă de C.A. Rosetti: „unii trag spre Turcia, alţii spre Englittera şi alţii spre Francia; unii cred în diplomaţie, în echilibrul european cu ajutorul Turciei şi alţii în democraţie, în solidaritatea populilor, în puterea şi unitatea României întregi”[17].
În tot acest amalgam, Bălcescu a reușit să insufle flacăra revoluționară celorlalți pașoptiști, fără însă a epuiza cartea diplomației: „să nu credem că putem înşela pe diplomaţi şi că ei nu ştiu curat ce suntem şi ce vrem. Trebue numai ca în lucrările noastre să punem dignitate, tact, măsură, să ne mărginim a ne pregăti poporul, fără a căuta a ne trâmbiţa prin jurnale străine înainte de vreme, nici a ne asocia cu comitetul dela Londra, Mazzini, Ledru‑Rollin etc”[18].
Un om care a trăit pentru un ideal risorgimental din dorința unui viitor diferit pentru români, așa ne este portretizat Bălcescu de cei care l-au cunoscut și la fel este creionat și de istoricul Alexandru Zub[19]. După cum este știut, academicianul ieșean a avut în vedere și propensiunea spre istorie a lui Bălcescu. Într-o epocă caracterizată de militantism și de romantism utopic, aplecarea lui Bălcescu înspre cercetarea trectului, precum și necesitatea de a i se dedica acestuia în mod organizat, l-au făcut pe Alexandru Zub să considere că Bălcescu „a trasat o linie de conduită profesională”[20] și a constituit un model pentru cercetarea istorică autohtonă de la începuturile României moderne.
Istoricul Alexandru Zub a zugrăvit pașoptismul ca fenomen intelectual de cuplare a românilor la efervescența culturală din Europa. Trăsătura risorgimentală a pașoptismului românesc l-a făcut să se aplece și asupra interogației de pe tărâmul istoric a exponenților marcanți ai perioadei. Activitatea publică a lui Bălcescu nu putea decât să se împletească cu operatul său intelectual. Cuprinzându-l între paginile dedicate pașoptismului, istoricul ieșean l-a descris pe Bălcescu fără a face concesii de conștiință regimului comunist, după cum nu a făcut vreun fel de concesie atunci când a scris despre Kogălniceanu, Xenopol, Pârvan sau Iorga. (Remus Tanasă)
[1] Gheorghe Cliveti, Prolegomene la studiul relaţiilor internaţionale. Epoca modernă, Editura Academiei Române, București, 2009, p. 139.
[2] Alexandru Duțu, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, All, București, 1999, pp. 207-208.
[3] Alexandru Zub, Omul „acției”, în Alexandru Zub, Biruita-au gândul. Note despre istorismul româneasc, Junimea, Iași, 2013, p. 163.
[4] Ibidem, p. 166.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] N. Bălcescu către I. Ghica (6 februarie 1850), în Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848: Noue scrisori către Vasile Alecsandri, Socec & Comp, Bucureşti, 1889, p. 466.
[8] N. Bălcescu către I. Ghica (6 martie 1850), în ibidem, p. 491.
[9] Remus Tanasă, „Apostolul națiunii”: Mazzini și nașterea României moderne, Humanitas, București, 2023, pp. 137-206.
[10] N. Bălcescu către I. Ghica (6 septembrie 1850), în Ion Ghica, op.cit., p. 546.
[11] N. Bălcescu către I. Ghica (26 noiembrie 1850), în ibidem, p. 566.
[12] Alexandru Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu: Acte și scrisori din perioada 1840–1870 publicate cu o schiță biografică, vol. I, Aşezământul Cultural „Ion C. Brătianu”, Bucureşti, 1933, pp. 265–266.
[13] Manifestul „Către populaţiile române”, în Ştefan Delureanu, Mazzini şi românii în Risorgimento, Paideia, București, p. 277.
[14] Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830–1860), vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 93.
[15] Ibidem, p. 95.
[16] Ibidem, p. 94.
[17] Ibidem, vol. II, p. 322.
[18] Ion Ghica, op. cit., p. 557.
[19] Alexandru Zub, op. cit., p. 167.
[20] Idem, De la istoria critică la criticism, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1985, p. 37.