Domnule Zub, ati debutat in 1971, la 37 de ani, cu un volum consacrat lui Mihail Kogalniceanu. Ati continuat cu alte volume dedicate lui A.D. Xenopol, lui Vasile Parvan. De ce acesti trei mari istorici au fost printre preocuparile dvs. permanente?
Pe Kogalniceanu il percepusem ca un personaj de o imensa importanta pentru istoria noastra, pentru devenirea Romaniei moderne. in acelasi timp, era vorba de un istoric eminent, care sta in miezul istoriografiei noastre. Kogalniceanu a fost si o buna investitie de ordin profesional, pentru ca, prin el, se poate avea o buna privire asupra trecutului, dar si asupra problemelor noastre din secolul al XIX-lea. Asa cum Maiorescu ramine un reper in literatura si cultura, tot asa Kogalniceanu este un punct cardinal pentru istoriografia noastra. Xenopol venea oarecum firesc in cadrul preocuparilor mele. incepusem activitatea cu o bibliografie Xenopol, suspendata in momentul arestarii mele. Iar Parvan a fost o „descoperire“ de mare insemnatate, intelectuala si morala, din anii studentiei, fructificata ulterior sub diverse forme.
Ce inseamna la un istoric „importanta morala“?
Pe Parvan l-am perceput ca o figura extraordinara, care s-a realizat prin eforturi imense. El venea dintr-un mediu pauper si a ajuns la pozitiile cele mai inalte prin studiu, devotament, sacrificii.
Mai tineti ore la Universitatea ieseana?
Nu. Am tinut zece ani.
N-ati mai vrut, n-ati mai putut, n-ati mai fost dorit?
Facultatea avea greutati financiare si m-am gindit ca e mai bine sa o degrevez de o sarcina in plus.
Cum sint tinerii istorici de astazi: mai superficiali, mai pasionati?
Nu putem generaliza. Nimic nu trebuie sa fie generalizat peste masura. Sint unii tineri foarte buni, altii sint amendabili. Sint multumit ca am putut aduce in Institut si incuraja multi tineri valorosi.
Se poate vorbi de o „scoala Zub“ in istorie?
Eu nu pot avea aceasta pretentie. Sigur, sint oameni a caror evolutie se leaga cumva de numele meu. Pompiliu Teodor, marele specialist in materie de istoriografie, vorbeste de o asemenea scoala. Asta se va vedea in timp, in functie de ce vor face mai departe tinerii mei colaboratori. Pot afirma insa cu certitudine ca exista un nucleu de oameni tineri dornici sa-si faca meseria. Au har, au si un mediu stimulativ, iar daca vor manifesta vointa si putere de sacrificiu, ar putea sa evolueze admirabil in spatiul istoriografiei.
Ce inseamna putere de sacrificiu la un tinar istoric?
Istoricul trebuie, uneori, sa inchida fereastra, sa puna zavor la usa, sa lase strada la rosturile ei, sa se ocupe de cercetarea documentelor, de cautarea adevarului, de reconstructii sistematice, care inseamna mari investitii de timp si energie. Istoricul trebuie sa aiba taria renuntarii, dar nu toata lumea este dispusa. Rezultate memorabile nu se pot obtine, in istorie, decit prin atari sacrificii.
Si sint asemenea tineri care isi asuma aceasta conditie a istoricului?
Exista. in aceasta privinta, am avut si am motive de bucurie.
Ne dati citeva nume?
Stefan Lemny, care lucreaza acum la Biblioteca Nationala din Paris; Sorin Antohi, de la Universitatea Central-Europeana din Budapesta; Lucian Nastasa, de la institutul omolog din Cluj. Dintre actualii mei colaboratori, ar fi de amintit Adrian Cioflanca, Mihai Chiper, Alexandru Istrate, Monica Martincu, Andi si Catalina Mihalache, Bogdan Mosneagu. O echipa, o noua echipa capabila sa puna deja la lucru proiecte proprii, sa continue un program de durata.
Ce se intimpla cu istoricii care abandoneaza modestia? Unde ajung?
Unii, mai ales diletantii, o iau razna. Avem destule exemple in jur. Se intimpla si ca oameni mari, precum Nicolae Iorga, sa fie certati cu modestia. Pe de o parte, a dat lucruri extrem de valoroase in materie de recuperare documentara si de constructie istorica, dar, in acelasi timp, a avut si un anume hybris personal, care l-a facut sa-si impuna propriile sale idei, sa devina intolerant fata de alti istorici, punind la punct si condamnind pe cei care se aflau in dezacord cu propria sa viziune. Exista in cultura romana un anumit autoritarism, despre care vorbea recent si Gheorghe Grigurcu, amintindu-i pe Al. Piru, pe Gabriel Liiceanu s.a
Dati-mi voie sa va spun, in incheiere, un lucru: cred ca prea putini oameni inteleg ca dumneavoastra ati facut inchisoare politica vorbind despre Stefan cel Mare. Astazi. Gigi Becali este Mihai Viteazu, iar multi se feresc sa se identifice cu figuri ale istoriei nationale din teama de ridicol. Cum ne putem raporta la aceste personaje fara sa cadem in demagogie?
Si aici este o problema de masura. Pe de o parte, nu trebuie sa eroizam istoria – asta inseamna sa punem in discutie, critic, fiecare fapt. Pe de alta parte, este important sa facem istorii ale mentalitatilor, ale vietii cotidiene, ale bisericii, ale invatamintului etc. Asa ne vom intelege mai bine istoria si ne vom asuma trecutul. Sa incercam sa facem o istorie si pentru „cei tineri“, asa cum a procedat in ultimii ani venerabilul carturar Neagu Djuvara.
Sa stiti ca eu nu cred ca oamenii tineri pot vibra la suferinta unui om care a facut inchisoare vorbind la mormintul lui Stefan cel Mare de la Putna! Aceasta imagine nu se lipeste pe imaginea tinerilor de astazi!
Sa nu generalizam. Am intilnit tineri, in ultimele clase de liceu, participanti la Scoala de Vara de la Sighet, tineri ce vibreaza la marile figuri ale istoriei nationale, distingindu-se printr-o maturitate surprinzatoare. Mass-media ar trebui sa faca ceva pentru a nu mai stimula veleitati si infatuari de tot felul.
Bine, domnule Zub, dar discursul predominant al presei romanesti este ca traim intr-o tara unde totul pute, toti sint niste ticalosi in clasa politica si ca e ingrozitor de trait in Romania.
A invoca toate mizeriile pentru a construi un discurs negativ asupra natiunii este cel mai la indemina, dar mi se pare total contraproductiv. Vedeti, tinerii de la Sighet privesc cu totul altfel trecutul, ca si prezentul. Ei problematizeaza trecutul si vor sa inteleaga prezentul, sa incerce sa lucreze pentru o lume mai buna. Peste tot in Romania sint persoane care cultiva un discurs tonic, increzator. Ele nu se vad, dar de aici se pot astepta, fara indoiala, unii pasi inainte in Romania, nu de la un discurs defetist. Fiecare roman are rostul sau, misiunea sa si cineva trebuie sa adune aceste energii risipite. Cei care, in presa, se arata ingroziti de Romania nu ies in strada, nu se duc in sate. Este o mare tristete, pentru mine, sa vad ca un asemenea discurs are aderenta. Nici in viata politica nu e totul mizerabil. Sa nu generalizam!
material preluat dupa ObservatorCultural.ro