În data de 11 aprilie a.c. am acordat un interviu în două părți pentru publicația The Conservative (I, II). Am vorbit despre istorie, Moldova istorică, idei politice, Russell Kirk și multe altele. În continuare regăsiți interviul complet.
1) Remus Tanasă, pentru început, vă rog să ne spuneţi despre formarea dvs. De ce istorie la Iaşi şi de ce ştiinţe politice la Universitatea Perugia?
R.T.: Am ales istoria deoarece asemenea preocupare intelectuală ascute simțământul specific omului de a scoate la lumină legătura dintre cei morți, cei în viață și cei nenăscuți, nu doar prin efortul de a desluși trecutul, ci și prin confruntarea zilnică cu sine și cu prezentul. Universitatea „A.I. Cuza” din Iași era opțiunea cea mai firească pentru un moldovean fără prea multe posibilități; apoi, în anul III la Iași, am plecat cu o bursă Erasmus la Perugia (Universita degli Studi), cursurile de istorie ținându-se acolo în cadrul Facultății de Științe Politice. Așa am aflat de bursele oferite de statul italian, iar la întoarcerea din Erasmus am decis să accesez una, pe care am obținut-o și menținut-o pe perioada celor cinci ani petrecuți la studii în Italia. Am mai continuat apoi la Iași cu un doctorat în istorie, încheiat în 2016.
2) Locuiţi în Moldova, la Iaşi, capitala Unirii Principatelor, nu capitala Micii Uniri, deşi sunteţi din Botoşani, lȃngă Bucovina, o mult-încercată provincie romȃnească în istorie! Cum este să auzi ,,din spate’’ glasul şoptit al Bucovinei şi să ai în faţa ochilor Moldova de dincoace de Prut şi de dincolo de Prut?
R.T.: Bucovina este vatra Moldovei, aici regăsindu-se primele trei capitale ale țării Moldovei, Baia, Siret și Suceava. Dacă vrem, putem spune că bucovinenii sunt moldovenii cei mai moldoveni. Vicisitudinile istorice au făcut ca vechea Moldovă să fie ruptă în mai multe rânduri, întâi partea de nord ce avea să devină Bucovina în 1775, iar apoi partea Moldovei dintre Prut și Nistru, ce avea să devină Basarabia după 1812. Astfel că Unirea din 1859 a prins Moldova mult redimensionată. În Moldova occidentală, cea din România, fie doar și graiul aparte face ca identitatea regională să se împletească cu cea națională, fără a-i uita pe moldovenii de peste Prut, care vorbesc românește, măcar în parte, deci, din punctul meu de vedere, sunt români, precum bavarezii sunt germani sau piemontezii italieni. Pe scurt, pentru mine, după cum Bucureștiul respiră românește, la fel și Chișinăul sau Cernăuțiul.
3) Apropo, aţi călătorit prin Moldova de dincolo de Prut? Cum a fost această experienţă pentru dvs.?
R.T.: Prima dată când am mers în Republica Moldova a fost ca și cum mi-aș fi vizitat niște rude mai îndepărtate, fiind așteptat (nu primit) exact așa cum circulă în mentalul colectiv una dintre imaginile despre moldoveni: cu masa pusă, plină cu bucate și băuturi. Pe de altă parte, efectele negative ale Rusiei/Uniunii Sovietice se resimt atunci când mergi cu mașina la nivel infrastructural, dar mai ales atunci când ai de a face cu interlocutori ce nu fac diferența dintre realitate istorică și propagandă.
4) ,,Moldovean, nu moldovenist’’, un articol scris la sfȃrşit de decembrie 2017 explică punctual cum ideologia bolşevică a făcut ravagii în problematica Moldovei de dincolo de Prut: la nivel de limbă, relaţii umane, relaţii politice. Ce ar fi trebuit să fie făcut de Romȃnia şi nu a fost făcut pentru a combate efectele destructive ale acestei teorii de origine bolşevic-comunistă?
R.T.: Existența statului Republica Moldova și a propagandei care insistă pe diferența istoric-lingivistică dintre români și moldoveni este în măsură să creeze confuzie printre membrii comunității internaționale, precum și printre cetățenii celor două state cu granița la Prut. Acesta este de fapt și scopul ideologic al moldovenismului, de a-i învrăjbi pe românii de pe cele două maluri ale Prutului în folosul actorului internațional cu cele mai importante interese geopolitice în zonă, adică Rusia. României îi lipsesc politicieni care să aibă o perspectivă temerară în ceea ce privește Moldova istorică, nu există politicieni care să treacă la un nivel superior mâzgâlirii pereților cu sloganul „Basarabia e România”. Investițiile economice românești în Republica Moldova sunt slabe, autostrada Ungheni-Iași-Târgu Mureș putând fi un bun cap de pod pentru a transmite tuturor că României îi pasă.
5) Ce consideraţi că îi lipseşte Moldovei de dincoace de Prut la acest început de secol? Am pus aceste întrebări despre Moldova, deoarece aveţi pe blogul personal o cugetare: ,,Mă pot scoate pe mine din Moldova, dar nu pot scoate Moldova din mine.’’ Cu siguranţă, această cugetare, care şi-a atins propria nemurire prin faptul că aţi scris-o, nu a fost doar un gȃnd răzleţ dintr-un timp oarecare…, un gȃnd, ce v-a determinat să-l scrieţi?
R.T.: Moldovei occidentale îi lipsește o elită cu picioare bine înfipte în solul moldovenesc, o elită care să îmbine identitatea regională și cea națională. În trecut junimiștii au fost o forță politică națională ancorată local. Pe vremea lor nimeni nu și-ar fi permis să râdă de accentul moldovenesc, în zilele noastre glumițele stereotipice ascunzând un egoism regionalist.
Țin să menționez că obtuzitatea centralistă a factorilor de decizie de la București nu este de bun augur pentru Moldova. Mă refer cu precădere la împărțirea bugetului pentru infrastructură și la discrepanțele de alocare, regiunii Moldova revenindu-i sume considerabil mai reduse decât Ardealului sau zonei București-Ilfov, în condițiile în care Moldova alături de Oltenia sunt singurele regiuni istorice fără vreun kilometru de autostradă. Recent s-a inaugurat o parte din centura Bacăului care, pe hârtie, are regim de autostradă. Chiar și așa, acești kilometri nu duc nicăieri, nu conectează Moldova de Ardeal peste Carpați pentru a introduce regiunea în circuitul economic european.
Aș îndrăzni să spun că lipsește demnitatea moldovenească.
6) Plecȃnd de la două texte publicate, ,,În căutarea revoluției: Mazzini și românii, în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol». Omagiu academicianului Alexandru Zub”, Tomul LVI, 2019, Iași, ISSN: 1221-3705’’, precum şi ,,Mazzini and Marx: two political statements, în The Romanian Journal of Modern History”, vol. VI, nr. 1-2, 2015, ISSN: 2068-715X.’’, aţi conceput un curs la ,,Academia Privată’’, curs intitulat, ,,Internaționala revoluționară și oamenii ei: Marx, Mazzini și pașoptiștii români’’; puteţi explica legătura dintre ele şi ce anume reprezintă ca osatură de idei legăturile paşoptiştilor romȃni cu acest ,,guru’’ revoluţionar, Mazzini, după cum regăsim în descrierea cursului?
R.T.: În ajunul „primăverii popoarelor”, italianul Giuseppe Mazzini era cel mai „aclamat” revoluționar european, fiind ulterior „eclipsat” de Karl Marx, cu care a fost coleg în cadrul Primei Internaționale Socialiste, deși Mazzini a fost un adversar al luptei de clasă și un oponent teoretic al lui Marx. Revenind la întrebare, cei mai importanți pașoptiști români s-au format politic în mediile republicane franceze, unde steaua lui Mazzini sclipea orbitor. Frații Brătianu, C.A. Rosetti și Nicolae Bălcescu s-au aflat în contact direct și indirect cu Mazzini, iar republicanismul național(ist) al italianului i-a marcat într-atât încât i-a motivat să revină în Muntenia și să se pună printre liderii revoluționari din 1848. În puține cuvinte, era vorba despre a se elibera de Imperiul Otoman și de a uni Valahia și Moldova: națiunea română și republica. Din fericire pentru istoria noastră, pașoptiștii au înțeles că trebuie să renunțe la ideea de republică pentru a o întări pe cea de națiune și pentru a realiza unirea celor două țări românești. Chiar dacă în inima lor au rămas republicani, au acceptat și conlucrat la ideea de patrie română sub sceptrul lui Carol I de Hohenzollern. În acest sens, meritul îl are Ion C. Brătianu, care s-a maturizat într-un om de stat capabil, fratele său Dimitrie rămânând un romantic incurabil, pe când C.A. Rosetti a avut în continuare ieșiri republicane în care ar fi dat de pământ cu monarhia; acesta a rămas fidel modelului impus de Mazzini, care a murit în Italia sub un alt nume, Giorgio Brown, în semn de protest față de unificarea Italiei de către Casa de Savoia, în semn de protest față de monarhie. Fără maturizarea politică a lui Ion C. Brătianu, pașoptiștii munteni ar fi rămas în continuare cunoscuți sub denumirea de „liberalii roșii”, în amintirea peripețiilor lor din tinerețe și a legăturilor cu Mazzini (care, repet, nu a fost comunist sau socialist vreodată, republicanismul acelor ani confundându-se adesea cu stângismul de secol XIX).
7) Sunteţi un susţinător prin scris în mediul universitar şi de presă a unui tip de gȃndire nuanţat şi accesibil, exprimat printr-un articol recent, intitulat ,,Când schimbarea înseamnă conservare’’, articol publicat de LaPunkt (12 octombrie 2020), ulterior şi pe blogul personal; faceţi o referire la Jean Jacques Rousseau, prin folosirea unei metafore relevante ,,vestea bună/evanghelia’’ şi continuaţi, citez ,,…adică propășirea prin schimbare: radicală, violentă și cutremurătoare dacă trebuie. Schimbarea din năzuința de a face bine se confundă și se lasă înghițită de schimbarea pentru schimbare și de redesenarea societății prin exces de activism’’. Practic, resemnificarea din partea activismului ideologic a evoluţiei fireşti, cu porniri involutive, a evoluţiei cu revoluţia; cum putem remarca ,,la clipeala ochiului, per vulgu’’ această uimitoare metamorfoză prin ideologizare a firescului în nefiresc?
R.T.: Societatea umană este în continuă schimbare, inevitabil ies la suprafață idei noi sau revin altele mai vechi. Omul își creează condiții diferite de viață de la o epocă la alta, însă condițiile interioare rămân neschimbate pentru că natura umană rămâne mereu aceeași: imperfectă și capricioasă. În ciuda acestor caracteristici, din străfundurile naturii sale, omul a fost capabil să scoată la lumină sau să creeze instituții și standarde mărețe, cu ajutorul revelației și rațiunii, prin încercare și respingere sau validare. Apare apoi Rousseau care susținea că omul este intrinsec bun și că instituțiile create sunt maligne, astfel că acestea ar trebui schimbate pentru ca „omul nou” să-și rupă lanțurile, să se emancipeze (țintele predilecte au fost și rămân proprietatea privată, familia și religia organizată). S-a deschis cutia pandorei pentru ca tot felul de activiști să proclame „neprihănita zămislire politică/socială” în numele unei umanități care ar avea nevoie să fie eliberată, ar avea nevoie să i se facă binele, chiar și cu forța dacă trebuie. O instituție firească precum familia (mamă, tată și eventual copii) este troglodită de tot felul de flașnetari în căutare de glorie efemeră, ipostaza biologică de femeie sau bărbat este negată când „sexul” devine „gen”, iar un standard precum varietatea este pus în chestiune prin invenția continuă de „minorități” ce-ar fi subjugate de majorități mai mereu abstracte, însă niciodată concrete.
8) Ȋntr-un articol din 2014, scriaţi astfel: ,,Abordarea ideologică a politicii este un factor de risc pentru orice societate deoarece astfel se poate ajunge la momente de amnezie maniheistă. Pe de altă parte, abordarea doctrinară a politicii constituie o infuzie de seriozitate, rigiditatea doctrinară „afectând” doar dezbatarea principială a dialogului democratic şi nicidecum întreaga construcţie societală, căci doctrina este totuşi dotată de acea capacitate mentală care îi permite să înţeleagă că „nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”. Această dualitate care defineşte întrucȃtva spectrul politic (stȃnga prin ideologie, dreapta prin doctrine) este considerată o poziţie depăşită astăzi. Cum vedeţi dvs. această constatare şi care ar fi gradul de adevăr al acesteia?
R.T.: Ideologia, în sensul de plăsmuire încrâncenată și resentimentară, constituie un pericol imens pentru societatea contemporană. Ideologia nu are un corpus teoretic coerent sau consecvent, ci câteva idei forte care orientează întreaga poziționare. Socialismul a cunoscut mai multe versiuni ideologice (comunism, nazism, stalinism, maoism), însă toate au fost ghidate de ideea că anumiți inși asupresc alți inși, indiferent cine a fost țapul ispășitor (nobilii, evreii, deviaționiștii, capitaliștii, etc.). Observăm un tipar, cineva trebuie să asuprească pe altcineva, cel mai convenient fiind pentru apostolii ideologiei să indice adversari de moment sau de etapă, până când, în cele din urmă, n-ar mai exista opozanți interni.
Doctrina este bazată pe principii relevate în urma experienței istorice, astfel că ceea ce nu a trecut proba timpului, nu mai are greutate. Ideologia în schimb nu ține cont nici de experiență și nici de memoria istorică, ci de atavismele firii umane ce fac ca oamenii să se lase flatați cu ușurință și să se înflăcăreze la fel de ușor când cineva șoptește cuvinte frumoase, declamă intenții bune și promit un viitor de aur. Doctrina apelează la măsură, bun simț și realitate. Ideile la modă pe internet, mai ales pe timp de pandemie, ar trebuie să fie un indiciu cu privire la diferențele dintre ideologie și doctrină.
9) Ȋn ,,a fi creştin-democrat’’ aţi precizat: ,,Pentru a evita orice gram de politicianism/populism şi pentru a premia „arta posibilului” în detrimentul utopiilor, activitatea politică trebuie să ţină cont de dubla dimensiune a persoanei umane, cea transcendentă şi cea imanentă’’. După un cincinal şi mai bine de evenimente politice de anvergură în Romȃnia, Europa şi în lume, aveţi aceeaşi înţelegere ca atunci?
R.T.: Da, sunt în continuare de aceeași părere, că oamenii au nevoie și de pâine pentru stomac, dar și pentru suflet, și mai cred că pâinea destinată stomacului nu trebuie în nici într-un caz obținută în detrimentul pâinii pentru suflet, după cum nici pâinea pentru suflet nu trebuie câștigată prin sacrificarea pâinii pentru stomac. Bineînțeles, vorbesc metaforic, fiecare persoană umană în parte decidând de care și de câtă pâine are nevoie de la o zi la alta, însă decizia nu trebuie luată pe spezele aproapelui. Îndestularea, ca și mântuirea, trebuiesc obținute respectând cadrul moral și legal al unei conviețuiri firești, prin armonizarea interesului individual cu imperativele vieții alături de semeni creați după imago Dei.
Per virtutem pax, per meritum panis, astfel că nu-i lăsăm în urmă nici pe cei mai lenți, dar nici nu băgăm mâna în coșul cu pâine al celor mai avuți.
10) Ca să facem o scurtă ocolire prin viaţa personală…vă consideraţi un susţinător al perspectivei etice ,,pro-life’’, validată istoric, din perspectiva cȃtorva ,,întrebări referitoare la dreptul la viaţă şi la avort’’; de curȃnd aţi devenit tată (eu aşa am citit o postare a dvs., pe Facebook legată de venirea ,,Luminii’’). Cum vă simţiţi în această postură?
R.T.: Sunt un adept al perspectivei „pro-viață”, sunt deci un apărător al vieții, în special al celor încă nenăscuți, aflați în pântece și deci incapabili să-și facă auzită vocea. Ideea de „pro-alegere” (pro-choice) nu este decât un sofism poleit ce ascunde eugenia timpurilor moderne. Cu atât mai mult cred aceasta de când am devenit tată: privind în ochii fetei mele nu pot să-mi dau seama cum cineva ar putea acorda arbitrar statutul de persoană umană, doar de la o anumită perioadă încolo de la concepție. Înainte să fie persoană umană ce era și dacă nu era persoană umană încă de la concepție, cum ar fi putut să devină ulterior și cine decide aceasta?
11) La început de pandemie în Romȃnia, în 2020 aţi scris „Conservatorismul înseamnă anti-ideologie”; pe lȃngă faptul că este doctrină politică, ce mai este conservatorismul în plus?
R.T.: Conservatorismul este înainte de toate o predispoziție animată de instanțe pre-politice precum vecinătatea, convivialitatea sau moralitatea. Toate aceste elemente ne dau măsura firescului și ne oferă o postură ca persoane umane, ca vecini sau ca cetățeni, fiecare dintre aceste sfere concentrice împărțindu-se în mai multe categorii în funcție de caracter, ocupație, talent, apetență, etc. Conservatorismul se manifestă mai întâi în ipostazele menționate, pentru ca apoi, în mod natural, să se exprime și politic. Țin să menționez că din punct de vedere politic, conservatorul se manifestă printr-un stil și un discurs al moderației, bunului-simț și al dialogului, heirupismul sau mahalagismul ținând de apanajul rascolnicului de cursă lungă.
12) Cum explicaţi relaţia dintre conservatorism şi naţionalism, acesta din urmă dublat de tradiţonalism, dat fiind faptul că naţionalismul este asociat cu o anumită orientare politică spre Est, iar în articolul ,,De ce nu este înţeles conservatorismul’’ aţi afirmat, citez ,,conservatorismul organizat politic și-a dat duhul la începutul anilor ’20 ai secolului trecut’’?
R.T.: În ultimul deceniu asistăm la o revigorare ai unor idoli forte ai forului, printre care și ideea de națiune etnocratică. Mai devreme sau mai târziu, această idee este transformată sau, mai precis, exploatată politic prin naționalism, pentru a fi mai atractivă în agora politică și pentru a aduce capital de imagine. În aceste condiții, naționalismul strict devine un competitor pe piața ideilor pentru conservatorism, fie doar și pentru că primul face apel îndeosebi la emotivitate, pe când cel din urmă la experiență. Pentru că de cele mai multe ori naționalismul are ca punct de pornire etnia, ajunge să se pună în antiteză cu conservatorismul, care prețuiește persoana umană. Naționalismul amalgamează, conservatorismul articulează, naționalismul generalizează, conservatorismul individualizează, naționalismul tribalizează, conservatorismul ordonează. Ar fi nevoie de o carte pentru a explica cele tocmai menționate și, în lipsă de spațiu, voi adăuga doar că pentru conservatori națiunea (nu naționalismul) reprezintă un mijloc pentru a întrema rânduirea civilizată, constituind cel mai eficient artefact cunoscut până acum pentru a ordona vecinătatea. Însă, pe lângă națiune, există mijloace care vin pe un plan superior, precum etica și experiența, mijloace care ponderează ideea de națiune sau oricare altă construcție ideatică.
În privința tradiției, am mai spus-o și cu altă ocazie, aceasta reprezintă un mijloc, nu un scop în sine, fiind vorba despre un fenomen antropologic și cultural ce armonizează societatea, adesea mai eficient decât legea scrisă.
Cât despre afirmația privitoare la conservatorismul organizat politic, aveam în minte singurul vector politic conservator ce a existat în România, adică Partidul Conservator al lui Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Maiorescu, Filipescu sau Marghiloman. După dispariția acestui partid, elementele conservatoare s-au dispersat și ulterior alăturat altor partide, însă influența lor a fost marginală.
13) Care este înţelegerea dvs., cu privire la actuala generaţie de politicieni ce formează actuala clasa politică romȃnească ce a ratat total Centenarul Unirii din 2018? Cu excepţia Bisericii, actualele instituţii ale statului au oferit un spectacol trist a cărui concluzie a fost că am asistat la un serbare fără obiect…
R.T.: Generația post-decembristă de politicieni, cu puține excepții, a demonstrat că interestul poartă fesul, patriotismul, rectitudinea sau transparența constituind concepte sacrificate pe altarul politicianismului. Centenarul Unirii a constituit un prilej pentru ca românul de rând să fie „victima intriganților și impostorilor ambițioși, cari, sub masca de voitori de bine, îi excită patimile, îi lingușesc tendințele cele proaste și ajung a-l exploata în folosul intereselor lor” (Ion Ghica).
14) Vă rog să ne povestiţi despre proiectul Rusell Kirk Romania; mie mi se pare că este proiectul de suflet al acestor ani, mai ales că aţi scris un articol despre ,,Imaginaţia Morală’’ a lui Kirk, articol scris în 2017. Ce v-aţi propus cu acest proiect şi care sunt perspectivele de infuzare a limbii romȃne cu gȃndirea lui Kirk?
R.T.: Până să-l descopăr pe Russell Kirk pluteam confuz printre idei, evenimente istorice și personalități. Descoperirea singurului volum tradus în limba română (Imaginația morală, Baroque Books & Arts, 2014) nu doar că a fost o epifanie din punct de vedere livresc, dar a fost și o descoperire de sine a propriilor limite raționale sau caracteriale; am început să variez paleta de lecturi și să-mi depășesc blocajul ideatic. Aprofundând conceptul de „imaginație morală”, lansat de Edmund Burke și diseminat de Russell Kirk, am realizat că pe lângă frântura de idei și informații accesibile mie, pe lângă firul istoric captat selectiv de mine și pe lângă sentimentele care mă mișcă, există o înțelepciune sedimentată în timp prin experiența înaintașilor, ce s-ar putea să-mi ajungă la urechi doar în trecere, există instituții, simboluri și moduri de viață la fel de importante precum cele dragi mie, astfel că nu totul se întâmplă aici și acum, nu totul se învârte în jurul meu. Dacă ar fi așa, dacă totul s-ar învârti în jurul ego-ului fiecăruia, conviețuirea nu ar mai fi posibilă căci ar trebui mereu să ne războim, să dăm din coate pentru viață și pentru proprietatea privată, să-i punem la pământ pe cei care nu ne-ar recunoaște ascendentul statuar sau pecuniar.
Prin acest proiect mi-am propus să fac cunoscute ideile lui Russell Kirk în România, căci el a scris dintr-o perspectivă nord-americană, însă a privit spre civilizația euro-atlantică, noi românii făcând parte din această civilizație. Russell Kirk a expus principii, idei și observații cu efuziune universală, chiar dacă priveau cu precădere civilizația formată prin încrucișarea moștenirii greco-romane și a celei iudeo-creștine, adică civilizația euro-atlantică. Pe lângă diferite colaborări cu câteva personalități culturale din țară și de peste hotare, în momentul de față obiectivul este acela de a reuși traducerea și publicarea în limba română a celei mai cunoscute lucrări istorice a lui Russell Kirk, The Conservative Mind: from Burke to Eliot, o lucrare de istorie politică și culturală ce este folositoare pentru studenții de la istorie, științe politice, filosofie, litere.