*articol publicat pe Contributors (16 aprilie 2025)
Așa-zișii suveraniști și-au arogat de la sine titulatura fără a defini cu claritate și argumente cum și prin ce anume se diferențiază viziunea lor socio-politică de naționalismul interbelic sau de oricare altă formă de naționalism. Din punctul meu de vedere, suveranismul nu are nimic de a face cu suveranitatea, cel puțin nu cu suveranitatea consacrată istoric în ultimele două secole, cea care implică prezența rânduită a statelor în lume prin reprezentanții aleși sau desemnați. Suveranismul arată a repliere dezordonată și prestanță internațională scremută.
Revenind la universul suveranist, se observă cu destulă ușurință că ideile care-l pun în mișcare sunt circumscrise năzuinței de valorificare a suveranității statale. Totul este pus în scenă folosind masca(rada) „interesului național”, iar ulterior propagat prin sloganuri precum „să facem România mare din nou” sau „România Prima”. Nimic altceva decât imitații forțate ale unor sloganuri uzitate de curentul MAGA din SUA. Totuși, în materie de sloganuri, isprăvile mimetice ale suveraniștilor nu se încheie aici, aceștia preluând ușuratic și unele produse propagandistice ale Kremlinului, ambalate sub formă de gargară pacifistă: „nu celui de-al treilea Război Mondial” sau „vrem pace, nu război”. În orice caz, prima varietate de sloganuri se află în contradicție cu ce cea de-a doua. „Măreția” sau „primatul” României implică disponibilitatea de a le susține credibil, ba chiar a le impune în fața „măreției” și „primatului” altor state. De aici se poate deduce că pacea de dragul păcii nu este o metodă pentru a întări „măreția” României, ci cu totul altceva, fie o preluare tâmpă de pe TikTok, fie încă o mascaradă.
Prioritizarea intereselor românești în fața celorlalți, prieteni sau pizmași, provoacă inevitabil situații diplomatice pasibile de animozități, poate chiar și tensiuni cu potențial militar, mai ales în contextual războiului hibrid și convențional de la granițele țării. Mai devreme sau mai târziu, România va trebui să-și (re)negocieze interesele și, în funcție de interlocutor(i), să fie capabilă de compromisuri realiste. Căci, să nu ne mințim, România nu se află în poziția de a nu lăsa de la sine în privința compromisurilor, cel puțin cu statele sau alianțele lumii care contează. Astfel, „măreția” și „primatul” nu o să fie maximale, nu o să fie tocmai cele pe care le vând la gogoșărie demagogii avântului național și nici cele pe care și le imaginează suveraniștii. Ca atare, „măreția” suveranistului ar cere mai multă „măreție”, interesele țării ar avea nevoie să fie renegociate în vedere înzdrăvenirii lor. Însă România va fi tot acolo, va concura aproximativ la aceeași categorie de greutate diplomatică, astfel că renegocierea, de-ar fi posibilă, ar fi din nou parțială, iar gândul va zbura spre o ulterioară renegociere. Doar că mai multă „măreție” este inamicul „măreției”, o goa(r)nă continuă după demnitatea pierdută a epocilor trecute din istoria României care nu a existat așa cum și-o închipuie suveraniștii. Nemulțumirea continuă va indica diplomaților străini, aliați sau nu, o instabilitate sau inabilitate diplomatică. Aliații vor fi circumspecți, iar pizmașii vor folosi nemulțumirea pentru a discredita România în ochii aliaților. Lăcomia pentru mai multă „măreție” nu dă bine, lăcomia constituie o slăbiciune care te rupe de realitate și îi ține în gardă pe ceilalți. Cel mult se va pune pe picioare o serie de înțelegeri diplomatice între un stat cu greutate diplomatică și un partener util. Iar „util” nu se referă la altceva decât la „idiot util”.
Atare nepricepere diplomatică are o explicație ce ține de structura funciară a gândirii suveraniste. Pentru adepții suveranismului, „măreția” României ar fi știrbită de prestația internă a statului și a societății, ambele manifestându-se nesatisfăcător deoarece fibra morală a românilor ar fi slăbită. Altfel spus, diplomația românească se află la nivel de ligă mediocră deoarece voința României ar fi amorțită prin bălăcirea identității și ființei românești. Cine este vinovat? Cei din afară (străinii), alături de trădătorii autohtoni. Listele care au circulat și circulă online în mediile suveraniste sunt edificatoare în acest sens, cei aflați pe liste făcându-se vinovați de a fi trădat cumva neamul. Răspândacii acestor liste consideră că statul și societatea românească (neamul politizat al suveraniștilor se manifestă colectivist) ar fi profund viciate, astfel că se cere asanarea lor morală. O fantasmagorie pusă pe seama alterității Occidentale: fie modelul occidental este un eșec politic și societal căci nu a adus înrâurirea dorită de suveraniști pentru România; fie modelul occidental este de-a dreptul deșănțat și a pervertit românitatea. În orice caz, modelul occidental nu a adus „măreția” pe care ar merita-o România, dezamăgind ori semănând decadență, astfel că trebuie abandonat în pripă pentru a trece la o paradigmă neaoș românească și pentru a mai cruța ceea ce mai poate fi păstrat din românism. Exemplele de vitejie autohtonă ale trecutului ne-ar fi oferit și încă ar putea să ne mai ofere satisfacție în materie de „măreție”, cel puțin asta crede vulgata suveranistă. Să fie așadar frânte punțile cu Occidentul pentru a învigora rădăcinile neamului, prea mult orbit de lumina sclipitoare a Occidentului.
Un nihilism funciar care nu mai găsește vreo cale de armonizare cu Occidentul și care dorește să mențină cu orice preț, chiar și prin autosabotare, o realitate statală și societală care altfel ar fi iremediabil condamnate la aneantizare de punțile cu Occidentul. Este vorba de o opțiune extremă, suveraniștii preferând să se înconjoare cu sârmă ghimpată sau chiar să consimtă dispariția a ceea ce le este drag decât să accepte vreun compromis cu privire la „măreție”.
Asta dacă nu cumva scopul real al suveraniștilor este de a obține „asistența” civilizațională rusească, opțiune care se potrivește ca o mănușă expansionismului Rusiei din ultimele trei secole. Să nu avem impresia că politica externă a Kremlinului post-sovietic s-a modificat față de cea a trecutului când, între 1739 și 1944, Rusia (țaristă sau sovietică) a invadat Țările Române/Regatul României de 12 ori, adică o invazie la fiecare 17 ani. Poate preferința pentru „înțelepciunea rusească” explică și „deschiderea” suveraniștilor din Parlament atunci când au votat împotriva proiectului de lege care va permite armatei să doboare dronele ce pătrund ilegal în spațiul aerian al țării.
Sicari ai suveranității, suveraniștii par să joace cu plăcere țonțoroiul pe ruinele României atât timp cât ruinele se află sub picioarele lor și nu ei sub ruine. (Remus Tanasă)