Categorie: Diverse

Asociația Medicilor Catolici din București atrage atenția asupra faptului că introducerea educației sexuale în școli nu are nicio legătură cu educația. Acest lucru este vizibil cu ochiul liber, dacă ne uităm la ţările care au introdus această materie acum zeci de ani și care nu au reușit să rezolve problemele pe care aceasta trebuia să le elimine. Dimpotrivă, aceasta le-a agravat.

Educația sexuală obligatorie în școli înseamnă de fapt transferul puterii educative a Bisericii și a familiei către stat și ONG-urile marxiste în scopul creării omului nou socialist și societății socialiste. Acest lucru va avea drept consecință sabotarea transmiterii adevărului de către Biserica și familie, precum și îndoctrinarea copiilor cu ideologia marxista.

O astfel de inginerie socială s-a încercat in 1919, in Ungaria lui Bella Khun, când Georg Lucaks propusese introducerea educației sexuale radicale în școli în scopul descreştinării Ungariei şi fragilizării familiei, prin subminarea eticii sexuale creștine. (mai mult…)

În zilele demisiei lui Benedict al XVI-lea circula zvonul că Papa era pe cale să publice o enciclică. Despre aceasta s-a presupus că nu va mai vedea niciodată lumina zilei. Unele voci se întrebau dacă nu cumva Benedict a fost obligat să demisioneze tocmai pentru ca această enciclică să nu fie publicată. Nici cei mai optimiști dintre vaticanologi, nu credeau că o să aflăm vreodată ce a vrut Ratzinger să spună despre credință. Nimeni nu se aștepta ca Francisc să publice acest text, în mare parte așa cum el a fost gândit de Benedict.

Problematica și stilul textului de față îi aparțin fostului Papă, referințele citate, de la Bonaventura, autorul pe care Joseph Ratzinger și-a dat doctoratul, până la Wittgenstein, sunt și ele martore pentru a vorbi despre contribuția fostului suveran pontif la acest text. Tema credinței vine să completeze ciclul enciclicelor asupra marilor virtuți teologale: credința, nădejdea și dragostea, subiectele celorlalte enciclice scrise de Benedict: Deus caritas est, Spe salvi și Caritas in veritate. De altfel, la lansarea enciclicei a fost menționată contribuția lui Benedict în cadrul acestui text. Introducerea, în schimb, îi aparține papei Francisc, aici stilul diferă, iar textul trimite la moștenirea lăsată de fostul suveran pontif, dar și la Conciliu Vatican II, ca fiind unul care are în centrul său problematica credinței, chiar dacă nu are o constituție apostolică dedicată ei. (mai mult…)

Armoriile Papei Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea a păstrat armoriile din 1958, când a fost creat Episcop, dar, fireşte, a suprapus scutul său pe stema Sfântului Scaun.

Scutul are formă poligonală, asemănătoare scutului Sfântului Scaun şi apropiată de tipul „Renaissance”(dar marginea superioară este discret concavă, cu concavitatea în sus, iar vârful inferior al scutului este mai atenuat). Culoarea scutului este azur, care semnifică loialitate, castitate, adevăr, putere şi credinţă. Scutul este compus, împărţit în patru partiţiuni printr-o cruce latină, de aur, descentrată spre dreapta [1], iar în câmpul inferior stâng se află litera M. Este „crucea Mariană”, amintind de prezenţa Fecioarei Maria sub crucea Mântuitorului şi participarea ei la misterul mântuirii. Crucea şi iniţiala Sfintei Fecioare pe armoriile episcopale erau de culoare neagră (care în heraldică semnifică înţelepciunea, mâhnirea, constanţa şi prudenţa), dar Mons. Bruno Bernard Heim, specialistul Vaticanului în heraldică, i-a sugerat să aplice culoarea galben („aur”), fiindcă negru pe albastru ar fi însemnat violarea „canonului culorilor” (negru/azur = „culoare pe culoare”). Cheile (aur pe argint) sunt unite printr-un şnur roşu; „lama” cheilor are ca de obicei forma crucii, dar poligoanele virtuale asociate crucii de o parte şi de cealaltă sunt regulate, iar „floarea” cheilor este rombică (rombul este o altă referire la crucea lui Isus şi în acelaşi timp, în heraldică, este un element feminin, aici referindu-se la Sfânta Fecioară) [2]. Tiara este similară stemei Sfântului Scaun (coif de argint, coroane de aur), dar fleuroanele sunt triunghiulare, cu vârful în sus, fiecare din fleuroanele mari conţinând o „piatră preţioasă” roşie, ca simbol al puterii, sacrificiului, martiriului, mărinimiei. Numărul fleuroanelor mari în figură frontală este de trei, al fleuroanelor mici – patru, interpretarea numerică referindu-se deopotrivă la Sfânta Treime şi la harurile Duhului Sfânt – iar orientarea triunghiurilor în sus (de la pământ, exprimat prin cifra patru – la cer) reflectă textul biblic cunoscut: „…tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55,10-11). Lambrechinele [3], de culoare roşie, cu o cruce de aur pe fiecare extremitate, se termină cu şapte franjuri, fiindcă harurile Duhului Sfânt coboară prin cimierul [4] – cruce, prin tiară şi se răspândesc asupra purtătorului şi de aici, mai departe asupra pământului. Lambrechinele („caudae”, „infulae”), descriu câte un arc de cerc cu concavitatea în sus, astfel încât, împreună cu marginea superioară concavă a scutului, figurează trei „cupe” deschise larg spre transcendent, într-un schimb continuu pământ-cer al darurilor primite, care îşi întorc rodul lor, la cer. (mai mult…)

I

Oamenii care se învârtesc astăzi în frumoasa noastră patrie sunt acei oameni care cu 15 ani mai devreme erau cunoscuţi sub generala denumire de nemţi, adică, într-un cuvânt mai lung, de stropşiţi.

Bătrânii, stavile neurcătoare, au părăsit încet câte încet lumea, unii prin neputinţa vârstei, alţii şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat zilele, adică moldoveneşte mălaiul…

Curioasă socoteală! sunt oameni mulţi, cea mai mare parte din generaţia de faţă, copilaşii cu musteaţă, barbă şi plete lungi de la 1835, care şi astăzi tot tineri se numesc; pentru dânşii, vremea astat locului; şi se îngâmfesc în denumirea de bonjurişti, poreclă ce rămăşiţa bătrânilor ne-a lăsat la 1848 drept moştenire, împreună cu datoriile lor, în ziua călătoriei vecinică.

Vai de tinerimea aceea şi de tinereţile aceeaşi tinerime! Veacul n-a stat locului pentru dânsa! Între 1836 şi 1852 sunt şasesprezece ani. Astăzi nemţii, franţuzii de la 1836, bonjuriştii de la 1848 -sunt albi, suri, cei mai tineri sunt obosiţi, care cu 40, care cu 37, cei mai jos cu 32 ani în spinare, tocmai vârsta celor bătrâni de la 1835. (mai mult…)

C.P.: Începând cu data de 1 iulie, ați devenit coordonatorul activităților Institutului de Armenologie care funcționează în cadrul Universității Babeș Bolyai. Care este rațiunea existenței unui asemenea institut și ce anume v-ați propus să faceți pentru a-l face mai cunoscut?

Tudor Sălăgean: Institutul de Armenologie este, de fapt, un centru de cultură care funcționează în cadrul Universității Babeș Bolyai, alături de alte 23 de centre culturale dedicate diferitor culturi. Membrii Institutului sunt cercetători, cadre didactice și specialiști, de diferite vârste, interesați în studierea comunității armene din România și a raporturilor acesteia cu Armenia, dar și cu alte comunități din diaspora armeană din întreaga lume. Activitatea tuturor membrilor institutului este, de fapt, bazată pe voluntariat, acest centru nedispunând de personalitate juridică sau de un buget propriu. Institutul a fost creat în anul 2014, iar la inaugurarea sa a participat, alături de alte personalități, ambasadorul Armeniei în România și rectorul Universității din Erevan. Acest centru de studii armene de pe lângă Universitatea Babeș Bolyai este primul din Europa Centrală și de Est, iar din acest motiv el a reușit să se afirme, de la bun început, ca un reper important în cadrul studiilor armenologice mondiale. Institutul a fost implicat și în viața culturală a comunității armene din România, pentru că Uniunea Armenilor din România și Ambasada Armeniei în țara noastră au privit întotdeauna acest institut ca pe un partener serios și au avut mari așteptări de la el. Marea șansă pentru dezvoltarea acestui institut este reprezentată de comunitatea armeană din România, care, după cum bine știm, este una foarte activă în domeniul cultural.

Este foarte important să redeschidem punțile de comunicare între cultura românească și cultura armeană. Să creăm un cadru în care membrii comunității armene din România să își poată consolida propriile tradiții culturale, beneficiind de un cadru instituțional adecvat și de suportul mediului academic din România și din Armenia. Cunoașterea culturii armene presupune, poate, un efort pentru noi, românii, dar vă asigur că acest efort merită să fie făcut. Este foarte important că acest centru de cercetare se bucură de susținerea Ambasadei Armeniei în România și a Uniunii Armenilor din România, cei doi parteneri fundamentali fără a căror colaborare institutul nostru nu și-ar putea îndeplini menirea.

C.P.: Cât de importantă este comunitatea armeană pentru România? (mai mult…)

Pe 18 aprilie 2019, vă invit la un dialog public alături de Daniel Uncu, intitulat „Russell Kirk, conservatorismul și «lucrurile permanente»”.

În cadrul evenimentul vor fi premiați câștigătorii concursului de eseuri dedicat centenarului nașterii lui Russell Kirk. Juriul format, în ordine alfabetică, din Teodor Baconschi, Simion-Alexandru Gavriș, Vlad Mureșan, Mihail Neamțu, Theodor Paleologu și Ioan Stanomir, a hotărât cele trei eseuri câștigătoare (locul I: Andrei Dălălău, locul II: Horațiu Trif, locul III: Vlad Modoran).

Pe 10 ianuarie, în calitate de fondator și coordonator R.K.R., voi avea onoarea să particip la un dialog public alături de domnul Teodor Baconschi, intitulat „De ce pare conservatorismul antipatic: Russell Kirk și analiza unei erori de percepție”. Cu această ocazie, domnul Baconschi va prezenta și cartea sa recentă, „Darul desavarsit. Gânduri despre civilizația creștină”.