Categorie: Diverse

„Trăim într’o epocă de mari transformări sociale, economice, politice şi morale. In fiecare zi se pun alte şi alte întrebări la cari trebue să răspundem. Dintre toate însă problema omului este cea mai interesantă şi mai hotăritoare. Aşa se explică faptul că problema generaţiei noi niciodată n’a fost mai mult discutată ca în aceste zile prezicătoare de schimbări.

Deşi există un raport strâns între bunic, tată, fiu şi nepot totuşi se admite o diferenţiere dela unul la celalalt, nu numai în vârstă, ci şi în gândire şi în acţiune. Cei mai mulţi istorici admit că există o ritmicitate în succesiunea perioadelor biologico-culturale. Valorile biologice se acumulează în anumite timpuri într’un anumit fel, încât data naşterii cuiva determină calitatea lui. Trebue să ţinem seama însă şi de modificările .provocate de influenţa mediului; şcoala aspră a vieţii creează generaţii rezistente şi active,

S ‘a spus — şi nu fără temei — că ritmul biologic şi ritmul istoric ar avea aceeaşi cadenţă, care se măsoară cu 30 de ani. Treizeci de ani sunt necesari, ca o generaţie nouă să apară şi o mentalitate veche să dispară.

O nouă generaţie se remarcă mai ales prin o unitate de credinţă, de interese şi de acţiune. Condiţii egale de viaţă şi condiţii similare psiho-fizice favorizează elaborarea aceluiaşi ideal şi a aceloraşi înfăptuiri.

Dacă ritmul biologic şi cel istoric, printr’o coincidenţă fericită, creează condiţii optime, atunci prin aceeaşi pregătire intelectuală, morală şi fizică, prin însumarea şi utilizarea în aceeaşi direcţie a tuturor energiilor, se naşte o generaţie pozitivă — creatoare. Această generaţie stăpâneşte epoca ei prin continuarea unei tradiţii consacrate şi prin determinarea unor transformări constructive. Dacă însă ritmul biologic este inferior şi ritmul istoric defavorabil, se nasc mai multe curente în mijlocul aceleiaşi generaţii, cu scopuri diverse şi chiar opuse. In astfel de vremuri de prefaceri generaţia nouă nu este omogenă. Avem, în adevăr, în asemenea epoci, de obiceiu, o generaţie romantică-gânditoare, mai mult pasivă, irosindu-şi forţele în sbucium lăuntric, în „pertractări”, o generaţie puţin capabilă de acţiune.

Această generaţie intermediară, în cazul cel mai bun, pregăteşte terenul unei succesiuni pozitive-creatoare, sau ea scoate la suprafaţă , prin paralizare a energiilor constructive, o generaţie negativă-destructivă.

Astfel deosebim generaţii politice şi sociale, cari determină marile prefaceri de domeniul vieţii publice, şi generaţii literare, intelectuale cari , meditând, nu fac decât să strângă şi să fermenteze materialul pentru urmaşii meniţi să-l cristalizeze în realizări.”

*fragment de Iuliu Haţieganu, „Generaţii vechi şi generaţii noi” în „Gând Românesc” din mai 1933.

241px-Logo_Romania_Rugby.svg_1Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la disputarea primului meci de rugby în România. Federaţia Română de Rugby a celebrat, într-un cadru festiv, vineri 24 septembrie a.c., împlinirea a 100 de ani de la disputarea primului meci cu balonul oval în ţara noastră.

Cu această ocazie s-a lansat s-a lansat şi cartea “100 de ani de rugby în România”, volum colectiv care surprinde în secvenţe succinte, cele mai importante momente ale balonului oval de pe plaiurile carpato-danubiano-pontice.

Rugby-ul este un sport de golani practicat de domni, pe cand fotbalul este un sport de domni practicat de golani. (Pierre de Coubertin)

Bucureşti, 24 iulie 2013 – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în parteneriat cu Fundaţia Konrad Adenauer, a lansat turul virtual al fostei închisori de la Râmnicu Sărat, unul dintre cele mai dure puncte ale represiunii comuniste, care va fi transformată în următorii ani în Memorial al Victimelor Comunismului. Disponibil la adresa http://ramnicusarat.iiccr.ro/, acesta este primul tur virtual in situ al unei închisori comuniste din România, care păstrează nemodificat spaţiul în care a funcţionat fostul penitenciar, înainte de restaurarea acestuia, estimată pentru anul 2016.

Vizitatorii online au astfel ocazia de a naviga prin clădirea şi curtea fostei închisori şi de a viziona fostele celule, printre care se numără şi cea în care a decedat liderul ţărănist Ion Mihalache. De asemenea, pe parcursul vizitei virtuale, utilizatorii au acces la informaţii despre fostul penitenciar, regimul de detenţie şi personalităţile încarcerate aici.

Despre închisoarea Râmnicu Sărat
De la înfiinţarea sa în anul 1901 până în 1938, închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost locul în care au fost închişi deţinuţi de drept comun, iar ulterior, în timpul regelui Carol al II-lea, primii deţinuţi politici, membri ai Mişcării Legionare.

După instaurarea comunismului, aici au fost încarceraţi reprezentanţi ai grupărilor politice, clerici greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alţi indezirabili. Aceştia erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”, pentru care nu era permisă „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”. Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, aici au fost închişi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), Mihai Godo (preot iezuit),  liderul social-democrat, Constantin Titel-Petrescu, dar şi reprezentanţi ai fostei guvernări antonesciene şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie.

Conform mărturiilor supravieţuitorilor, izolarea, înfometarea, frigul şi tortura constituiau metode uzuale întrebuinţate de către administraţie, menite să conducă la exterminarea lentă a celor închişi aici. Regimul alimentar nu depăşea 500-600 de calorii pe zi, contribuind din plin la deteriorarea stării de sănătate a deţinuţilor.

Frigul insuportabil a reprezentat, de asemenea, una dintre constantele regimului de exterminare. Cu toate că regimul din penitenciar era unul al izolării totale, cele 35 de celule fiind destinate unui număr similar de deţinuţi, cărora în intervalul orar 5-22 li se interzicea să stea pe pat, administraţia acorda pedepse de „izolare” pentru cele mai mici „abateri disciplinare”. Astfel, spre deosebire de alte locuri de detenţie care nu aveau regim monocelular, „izolarea” la Râmnicu Sărat consta în scoaterea saltelei din celulă şi reducerea hranei la jumătate. În ciuda vârstei înaintate, Ion Mihalache s-a dovedit unul dintre cei mai aprigi contestatari ai regimului de detenţie, din această cauză fiind supus, între 1957 şi 1961, unui număr impresionant de 80 de zile de „izolare”. Cu pedepse de acest fel s-a confruntat şi Ion Diaconescu, considerat de către conducerea închisorii ca fiind „foarte, foarte periculos”. În aceste condiţii,  niciunul dintre cei închişi aici nu a putut evita acest tip de „pedeapsă disciplinară”.

Pe lângă toate celelalte mijloacele de coerciţie, personalul închisorii nu a ezitat niciun moment să folosească şi metoda clasică – bătaia. Indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii, deţinuţii erau supuşi maltratării. Un caz dramatic îl constituie cel al lui Victor Rădulescu-Pogoneanu care, fiind imobilizat din cauza unei paralizii a membrelor inferioare, era bătut în timp ce era întins pe pat. De asemenea, conform mărturiilor, Ion Mihalache era lovit în mod constant, gardienii aruncând chiar găleţi de apă asupra sa.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă în mod oficial în aprilie 1963.

Tur virtual AICI...

Domnule Zub, ati debutat in 1971, la 37 de ani, cu un volum consacrat lui Mihail Kogalniceanu. Ati continuat cu alte volume dedicate lui A.D. Xenopol, lui Vasile Parvan. De ce acesti trei mari istorici au fost printre preocuparile dvs. permanente?

Pe Kogalniceanu il percepusem ca un personaj de o imensa importanta pentru istoria noastra, pentru devenirea Romaniei moderne. in acelasi timp, era vorba de un istoric eminent, care sta in miezul istoriografiei noastre. Kogalniceanu a fost si o buna investitie de ordin profesional, pentru ca, prin el, se poate avea o buna privire asupra trecutului, dar si asupra problemelor noastre din secolul al XIX-lea. Asa cum Maiorescu ramine un reper in literatura si cultura, tot asa Kogalniceanu este un punct cardinal pentru istoriografia noastra. Xenopol venea oarecum firesc in cadrul preocuparilor mele. incepusem activitatea cu o bibliografie Xenopol, suspendata in momentul arestarii mele. Iar Parvan a fost o „descoperire“ de mare insemnatate, intelectuala si morala, din anii studentiei, fructificata ulterior sub diverse forme.

Ce inseamna la un istoric „importanta morala“?

Pe Parvan l-am perceput ca o figura extraordinara, care s-a realizat prin eforturi imense. El venea dintr-un mediu pauper si a ajuns la pozitiile cele mai inalte prin studiu, devotament, sacrificii.

Mai tineti ore la Universitatea ieseana?

Nu. Am tinut zece ani.

N-ati mai vrut, n-ati mai putut, n-ati mai fost dorit?

Facultatea avea greutati financiare si m-am gindit ca e mai bine sa o degrevez de o sarcina in plus.

Cum sint tinerii istorici de astazi: mai superficiali, mai pasionati? (mai mult…)

Accesaţi, pe Internet, „zorilebucovinei.com” şi o să aveţi bucuria intrării în arealul electronic al ZIARULUI ROMÂNILOR DIN UCRAINA. O tribună a conaţionalilor, din regiunea care, pe harta statului ucrainean, păstrează formatul teritoriului furat României de Stalin, prin ruşinosul Pact Molotov-Ribbentrop. Nu întâmplător, actualul ambasador al Kievului, la Bucureşti, a condus regiunea corespunzătoare Bucovinei de Nord, Pământ Istoric Românesc.

Cine conduce publicaţia românilor din Bucovina de Nord, teritoriul hăcuit de Stalin, din trupul României?

Nicolae Toma. Un conaţional care s-a născut în anul 1956, în satul Boian, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi. În 1979 a absolvit secţia de ziaristică, a Universităţii de Stat, din Chişinău. Din acelaşi an devine corespondent special şi locţiitor al redactorului-şef, iar ulterior, din anul1999, redactorul-şef al ziarului românilor din Ucraina – ZORILE BUCOVINEI. În martie 2012, Nicolae Toma a creat, împreună cu coechipierii săi, Societatea Jurnaliştilor Români Independenţi, din regiunea Cernăuţi. Care este cheia sufletului acestui român, obligat de decedatul imperiu sovietic să trăiască, încă, sub stăpânire străină, deşi Pactul Molotov-Ribbentrop a fost repudiat la Moscova? O mărturiseşte singur, cu o modestie pilduitoare: „Să dăinuim împreună, în cuget şi simţire românească.” 

Din anul 1999 sunteţi redactorul-şef al ziarului românilor din Ucraina, intitulat Zorile Bucovinei. Care ar fi reuşitele redacţiei acestei publicaţii?

Nicolae Toma: În perioada celor 72 de ani de apariţie, cu regularitate, „ZORILE BUCOVINEI” a fost şi este unica publicaţie ce  e alături, cu inima, de românii din nordul Bucovinei, reflectând adevărul, durerile şi puţinele bucurii, problemele, realitatea zilnică, cu care se confruntă populaţia, indiferent de vârstă, îndeletnicire şi situaţie socială. Ziarul a respirat la unison cu idealurile şi speranţele românilor bucovineni, chiar şi în anii dictaturii comunismului, când noi, urmaşii daco-romanilor, de pe această gură de rai, cedată, răpită şi înstrăinată de Patria noastră istorică, nu aveam voie să rostim cuvintele „România”,  „român”, „românesc”, publicând materiale pe tematică istorică, oglindind tradiţiile culturale şi moştenirea literară a înaintaşilor – uneori fiind nevoiţi s-o facă prin intermediul limbii lui Esop. (mai mult…)

Doamna academician Sabina Ispas este director al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, cunoscătoare a fenomenului folcloric românesc dintr-o perspectivă multidisciplinară a  cercetării etnografice bazate pe o remarcabilă erudiţie teologică. S-a preocupat de cântecul liric, de colind, de baladă şi de basmul fantastic şi a publicat, între ‘85 şi ‘89 sub titlul Tipologia liricii româneşti, prima lucrare de gen  din literatura românească şi europeană,.

I. A.: România are avantajul de a deţine încă valori  de patrimoniu material şi imaterial vii. Cum pot fi  ele prezervate?

S. I.: Eu credeam sincer în posibilitatea constituirii unor zone mici pe care le-am numit zone eco-folclorice. Este o formă de conservare a fenomenului folcloric. Conservarea sistemului şi nu a aspectelor sistemului. Acolo trebuie să am şi tipul de activitate agricolă, pastorală, piscicolă specifică practicată cu uneltele tradiţionale, cu  nişte tehnici anume, cu nişte informaţii anume care deja sunt pe cale să dispară. Afară de activitatea legată de zonă, fie ea de deal, munte, şes, în acest context există un anume tip de locuire, există un anumit stil arhitectonic, un anumit mobilier, o anumită alimentaţie şi un ciclu al obiceiurilor care, pe de o parte are în vedere curgerea unui an, pe de alta viaţa de familie. Noi  avem rezervaţii, dar numai de biosferă, rezervaţii naturale, dar nu culturale.

I. A.: Cum şi de ce se pierde  acest tezaur al culturii populare?

S. I.: Prin schimbarea mentalităţii, prin festivalizare, prin scoaterea din context a unor forme exemplare. Trăim în plină perioadă de festivalizare a culturii. Manifestările din noaptea de Anul Nou, când ies oamenii pe stradă, sunt o formă de festivalizare a existenţei unor oameni care, altfel, par a fi destul de alienaţi. Pentru că, în mod normal, asemenea momente speciale trebuiau petrecute în familie, acest moment de trecere având o încărcătură specială. Acum totul se transformă într-un fel de „sămânţă de bucurie colectivă” indusă, se creează un fel de „socializare” a necunoscuţilor adunaţi laolaltă printr-o instrumentare administrativă care face parte din procesul de secularizare, folclorul fiind folosit, sub cele mai năstruşnice modalităţi, în spectacole, la televizor. Festivalurile trebuiau să aducă în scenă competiţia şi s-a mers nu pe ceea ce este profund, ci către spectaculos, accidental, excesiv chiar. Personal am asistat la modificarea unui text în perioada Cântării României: „M-a făcut măicuţa-n zori/În Duminica de Flori”, aceasta fiind Duminica Floriilor. Dar textul a fost schimbat la cererea celui care făcea selecţia, cu versul „Într-o zi cu multe flori”. Nu numai că a schimbat sensul, dar ca să vedeţi ce puternică e influenţa scenei, după ani, chiar şi azi veţi găsi cântăreţi care interpretează această variantă.

I. A.: Dacă ar fi să scrieţi o carte a omisiunilor în cercetarea folclorică, ce aţi pune pe primul plan?

S. I.: Încă din secolul al XIX-lea, majoritatea intelectualilor „se jenează” să recunoască modelul creştin al folclorului românesc, ignorându-se astfel toată medievalitatea noastră. Atunci când Ştefan cel Mare construia 40 şi ceva de biserici şi nu castele, el credea sincer că ridică biserica pentru  martirii care muriseră pe câmpul de luptă.  Intelectualii au creat un fel de ab-stracţiuni ale modelului cultural. Dar modelul cultural este ceva viu. Cum percepeau oamenii calitatea de luptător din oastea de ţară? Ce însemna relaţia unui lefegiu, venit din altă parte, cu localnicii? Ce însemna protocolul curţii feudale, costumul, formele de adresare, ce însemna înmormântarea unui domn, ce însemna „descăpăţânarea”, tăierea capului unor boieri? Toate erau „spectacole ale lumii” pe care le regăsim în cultura noastră tradiţională ca reflexe. Or, toată perioada asta este ignorată pentru că vrem cu orice preţ să vedem ce făceau, să zicem, dacii sau ce se întâmpla în neolitic, dar asta este o cercetare care ţine mai mult de arheologie. (Sursa: Revista Clipa)

Citește materialul întreg AICI…

– Ați cucerit întreaga lume cu naiul… cum ați ales acest instrument?

– Cred că naiul m-a ales pe mine. De mic am vrut să fac muzică, iar pe la 12 ani i-am spus tatălui meu că dacă nu mă dă la muzică, mă sinucid. Dar eram cu acordeonul pe vremea aia, nu cu naiul. Dar m-a descoperit profesorul Fănică Luca, care a salvat naiul românesc de la dispariție și apoi mi l-a dat mie. Cum am zis, eram cu altele în cap, dar Fănică Luca m-a remarcat, mi-a remarcat configurația gurii, m-a pus să-i suflu în palmă și mi-a zis că-s bun pentru nai. Până atunci însă a fost o întreagă aventură, am fugit vreo trei luni, el m-a căutat, a ajuns până la Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost un periplu uluitor; apoi m-am întors la nai… și am reușit să înțeleg instrumentul, să fac o muzică deosebită, să duc mai departe naiul, să nu se piardă. Inclusiv prin compozițiile pentru nai – nu e vina mea că alții nu s-au gândit înainte la acest instrument, sau că prea puțini au făcut-o. Fănică Luca mi-a zis că el a făcut puțin acolo unde eu voi face mult, mi-a făcut crucea pe frunte – ca un miruit de mentor și… ăsta mi-a fost destinul!

– Dacă nu ați fi făcut muzică, ce ați fi făcut? (mai mult…)

Sărbătorim astăzi ziua Unirii Principatelor Române, la 154 de ani de la evenimentele petrecute pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti, când Adunarea Electivă a Ţării Româneşti alegea domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, domnul ales al Moldovei. Despre importanţa zilei de 24 ianuarie 1859 pentru poporul român a vorbit acad. prof. dr. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române pentru ziarul Lumina.

-Domnule academician Dan Berindei, care a fost contextul istoric al evenimentelor petrecute în Iaşi şi Bucureşti la 5, respectiv 24 ianuarie 1859?
Procesul politic care a avut loc a fost marcat de evenimentele legate de Războiul Crimeei şi de urmările sale, de Congresul de la Paris din 1856 şi de tratatul care s-a încheiat între Puteri în urma acestui congres. Statutul internaţional al Principatelor a fost modificat prin hotărârea Marilor Puteri, în sensul că a fost menţinută suzeranitatea otomană, dar Principatele au ieşit de sub protectoratul Rusiei şi au intrat sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri ale Europei. Pe de altă parte, însă, lucru deosebit de pozitiv a fost intenţia acestor Puteri de a da o altă înfăţişare acestui spaţiu românesc, sau cel puţin unei părţi din el, partea principală reprezentată de Moldova şi Ţara Românească. În consecinţă, nu numai că s-au luat anumite hotărâri referitoare la români şi la modernizarea lor, dar, totodată, s-a hotărât chiar ca românii să fie consultaţi. De aici a apărut ideea Divanurilor sau Adunărilor ad-hoc, care s-au întrunit în 1857 şi care au fost prezidate, în fiecare ţară, de mitropolit: în Moldova de Sofronie Miclescu, în Ţara Românească de Nifon Rusăilă.
-Aţi amintit de cei doi mitropoliţi care au prezidat atât Divanurile, cât şi Adunările Elective. Cât de important a fost aportul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române în pregătirea şi realizarea Unirii Pricipatelor? (mai mult…)