Articol publicat pe Contributors (15 ianuarie 2017)
Evenimentele politice din 2016 induc într-o stare de neliniște pe o mare parte dintre observatori. Nu sunt una dintre persoanele care consideră că evenimentele politice majore de anul trecut sunt într-atât de perfide încât să ne dea peste cap viețile de la o zi la alta, deoarece, după cum nu cred în salvaționismul demagogic, nu cred nici în alarmismul discursiv.
Ceea ce totuși mă preocupă pentru anii viitori este gradul ridicat de narațiuni prefabricate în anticamera conspirației, adică de idei, concepte și rețete relevate de acea parte a minții umane mai puțin obișnuită cu predispoziția analitică, toleranța dialogală, cotidianitatea și mondenitatea non-adversative.
Anticamera conspirației înfățișează alteritatea în termeni oculți și neapărat maniheiști, istoria devenind doar o poveste iscălită de învingători, de „sistem” sau de vreun potentat suspect din cine știe ce motiv.
Dificultățile pe care le întâlnim în viață parcă sunt mai ușor de „înfruntat” atunci când avem siguranța că cineva, undeva, cândva, a conspirat împotriva noastră, astfel că nu contează cine, unde și când a făcut-o, important este că noi suntem siguri că s-a întâmplat, chiar dacă nu există documente, mărturii sau altfel de probe care ar putea atesta fapta. Unele evenimente ar putea fi determinate printr-o astfel de modalitate, însă pentru a le generaliza și a le transforma într-o meta-narațiune atotputernică ar fi fost nevoie de ceva mai multă capacitate de informare și de coordonare a minții umane.
După cum concluziona Sever Voinescu într-un articol din 30 noiembrie 2016, „încrederea în teoriile conspiraţioniste, oricare ar fi ele, numai pentru că sînt conspiraţioniste, este o formă gravă de manifestare a unei neîncrederi cronice în lumea din jur, în propria capacitate de gîndire şi acţiune şi, mai ales, în propria minte” („Conspiraționsim, conspirații, conspiratori…” în Evenimentul Zilei online).
Neîncrezătorii de astăzi sunt pesimiștii de mâine, pesimismul nefiind altceva decât starea de fond care a declanșat nihilismul modern, adică acel fenomen responsabil pentru nenorocirile provocate de ghilotină și continuate prin lagărele/gulagurile de recentă amintire. Ghilotina și gulagul, două nuanțe ale aceleiași culori, două fețe ale aceleiași medalii – ideologia.
Și ce este ideologia dacă nu acea formulă magică, însoțită de principii moniste și de aproximări reducționiste, care prin concepte abstracte și inginerii sociale, este folosită de ideologi pentru a impune cetății o viziune societală nearticulabilă și nenegociabilă. Barbariile comise în secolul trecut de fascism sau de comunism stau mărturie în acest sens.
De ce ne-ar interesa posibilitatea revenirii ideologiei pe scena publică românească/europeană/mondială? Pentru că civilizația noastră ar fi subminată ireversibil de încă un episod ideologic pluridecenal precum cel din secolul al XX-lea. Realitatea din jurul nostru, cea pe care o simțim și trăim ca români și ca europeni, a fost construită punându-se cărămidă peste cărămidă de către generațiile anterioare. Nu toate cărămizile au fost la fel de temeinice, însă au fost ranforsate cu ajutorul cu ajutorul acelei sursă de inspirație pe care Edmund Burke a numit-o „imaginație morală”. Aceasta nu este altceva decât diversitatea ideilor în acțiune, o diversitate care a prins formă prin intermediul cunoașterii și a experienței și care ar imposibilă într-o realitate definită ideologic. O civilizație durabilă este posibilă doar când multitudinea de manifestări ale naturii umane este înțeleasă ca expresie a necesității de armonizare a instinctului individual de autonomie și a imperativelor conviețuirii sociale.
Încrederea în fel de fel de consfătuiri, mai mult sau mai puțin oculte, constituie un simptom al unei societăți care pare a nu fi deranjată de întoarcerea ideologiilor. De ce să dăm apă la moară conciliabulelor ideologiei când întoarecerea acesteia ar putea fi cântecul de lebădă al civilizației europene în care noi românii ne-am consacrat ca indivizi și ca națiune? (autor: Remus Tanasă)