Articol publicat pe Adevărul (3 decembrie 2016)
Corneliu Coposu a fost un simbol al unei generații de politicieni care nu a reușit să-și pună amprenta asupra destinului României din cauza vicisitudinilor epocii în care a trăit, al unei generații care a avut nenorocul de a se intersecta cu traiectoria unei mari puteri, Uniunea Sovietică, și de a sta în calea loviturilor de cnut ale unei ideologii inumane, comunismul.
Cu toate acestea, „fermintate(a) în concepții și refuzul de a tranzacționa principii” au reprezentat forma mentis-ului lui Corneliu Coposu. Drept urmare, a făcut mulți ani de închisoare pentru crezul său. Astfel, dacă în timpul vieții nu i s-a permis să aibă vreo influență asupra celor tineri și neexperimentați, destinul său constituie un exemplu grăitor pentru posterioritate.
Corneliu Coposu a fost un model de consecvență și de morală, altfel neputându-se explica „cariera” sa: la 21 de ani a fost președinte al Tineretului Național Țărănesc, la 23 de ani a devenit secretar personal al lui Iuliu Maniu, între vârsta de 33 și 50 de ani a fost deținut politic, iar din 1990, la 76 de ani, și până la moartea sa, a fost președinte P.N.Ț.C.D.
După căderea regimului lui Nicolae Ceaușescu, ne-am fi putut aștepta ca liderului țărănist să-i fi fost recunoscute unanim sacrificiile și, în consecință, capitalul moral, iar activitatea sa să fie prețuită de către toți. Nu a fost să fie așa, căci, din nou, Corneliu Coposu a ținut să demonstreze că politica fără morală este ca omul fără lumina soarelui. Fără morală politica nu este decât o modalitate pentru a obține avantaje mundane, de aceea, Corneliu Coposu a fost de părere că „trebuie să facă politică cei care nu iubesc puterea, pentru că ei vor fi obiectivi, vor fi dezinteresați și vor depune tot efortul, în mod altruist, pentru semenii săi”. La începutul anilor ’90, acesta a forst marginalizat și linșat public de către cei care nu au dorit să predea frâiele puterii, după momentul decembrie 1989. Consecințele, metodele și retorica guvernării acestor din urmă indivizi nu fac cinste istoriei niciunui popor, cu atât mai mult cu cât, în primii ani de tranziție, cei de la putere au avut o atitudine de prepotență, care a scos morala din viața publică.
Într-o perioadă în care unii încearcă să argumenteze că morala nu își are locul în politică, iar cei mai mulți dintre politicieni reușesc să demonstreze o asemenea ipoteză prin faptele lor, Corneliu Coposu a fost capabil să dovedească contrariul, tocmai prin alegerile de viață făcute.
Deși a fost arestat încă din 1947, Corneliu Coposu a fost ținut în arest preventiv, fără ca măcar să fie judecat, până în 1956. În acest an a fost condamant la muncă silnică pe viață pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare” și pentru „crimă împotriva reformelor sociale”. Printre altele, regimul comunist astfel înțelegea să-și manifeste viziunea despre democrație, prin lipsire de libertate, în cazul arestului preventiv fără judecată, și prin încarcerare nejustificată, în cazul sentinței din 1956. Libertatea de asociere și de activitate politică a fost încadrată de comuniști la înaltă trădare și la crimă contra progresului social. Având în vederea absurditatea acestor acte judiciare și sarcrificiile la care a fost supus Corneliu Coposu în cei 17 de arest preventiv și de închisoare, cred că nu ar fi exagerat să afirm că în toată perioada de după eliberare, în 1964, și până la moarte, a căpătat un asemenea capital moral, încât simpla sa prezența fizică ar fi fost de ajuns pentru a inspira încredere în orice instituție sau act politic pe care Corneliu Coposu l-ar fi girat.
Acesta este și motivul pentru care, în 1990, Corneliu Coposu a fondat P.N.Ț.C.D. Nu putea, nu avea cum să se înscrie în F.S.N., o structură în cadrul căreia, el, o victimă a represiunii comuniste, ar fi trebuit să colaboreze cu oameni care au deținut funcții de conducere în cadrul defunctului regim. Ar fi reprezentat o palmă morală dată miilor de victime ale comunismului din România și l-ar fi discreditat în ochii foștilor deținuți politici încă în viață.
Nu ar fi putut să o facă, căci știa clar, după cum a și mărturisit-o, că „în închisorile comuniste s-a distrus tot ce avea România ca prestigiu, tradiție, elită, fără ca cineva să protesteze”. Gestul fondării P.N.Ț.C.D. a fost strigătul său de protest, fiind perceput ca o inițiativă împotriva F.S.N.-ului de către liderii acestei grupări. Aceștia s-au trezit a avea de a face cu un rival politic al cărui potențial electoral, căpătat în urma vieții de recluziune de care a avut parte fără voia sau vina sa, ar fi putut amenința pacea „democrației originale” à la F.S.N. Drept urmare, liderii feseniști au avut grijă ca Corneliu Coposu să fie calomniat public și să fie hulit, precum în decembrie 1990 la Alba-Iulia, pentru a-l discredita și a-i mai diminua din potențialul electoral.
Prin fondarea P.N.T.C.D., s-a poziționat în afara F.S.N.-ului, Corneliu Coposu dorind să tragă un semnal de alarmă cu privire la nevoia de a moraliza politica românescă prin infuzia de idei, oameni, doctrine și partide noi. Morala fără diversitatea își pierde menirea deoarece nu reușește să surprindă pluralitatea de nuanțe ale vieții și activității umane, iar fără acestea, scena politică riscă să se sclerozeze printr-o rutină inerțială.
Corneliu Coposu și-a dat seama că, fără un suflu nou, metehnele regimului cu partid unic se vor manifesta și după alungarea soților Ceaușescu. Într-adevăr, acestea s-au manifestat chiar din 1990, când minerii au fost chemați pentru „a discuta” cu cei care contestau guvernarea fesenistă.
Pentru Corneliu Coposu, varietatea și nu uniformitatea de idei creea solidarități durabile, chiar dacă astfel exista riscul ca, în urma dialogului dintre participanții la viața publică, să nu se ia mereu cele mai bune decizii politice. Corneliu Coposu credea în diversitatea ideatică pentru că avea încredere în conceptul creștin de „liber arbitru”, deci, pentru că credea în libertate. Însă, fără cultura dialogului, care inevitabil implică și posibilitatea de a alege varianta mai puțin fericită, nu există libertate. Din acest motiv a pledat până la sfârșit pentru morala creștină și aportul benefic al acesteia asupra vieții politice: „învățătura creștină, prin concepția despre om și menirea lui, constituie fundamentul etic și baza morală a politicii responsabile”.
Din cele câteva gânduri exprimate în rândurile de deasupra, cred că, fără șovăire, lui Corneliu Coposu ar trebui să-i fie găsit un loc de cinste în panteonul românesc al modelelor umane de conștiință și de dăruire, al modelelor de civism și de patriotism. Memoria sa transmite încredere în viitorul cetății, pentru că, nu, ăsta este destinul moralei în politică, acela de a transcende aici-ul și acum-ul, în vederea unui acolo și atunci dătătoare de speranță. (autor: Remus Tanasă)