Întotdeauna mi-au displăcut oportuniștii, mai ales cei care fac surf pe idei doar pentru a le terfeli. Vegetație spontană pe naiba, buruieni!
Cei care compromit ideea de națiune sunt mai stăruitori căci atât dreapta cât și stânga marșează cu națiunea de peste două secole. Apropo, pășuniștii și ceilalți naționaliști narodnici știu că ideea de națiune este una eminamente modernă, lansată pe scena lumii de înaintașii stângiștilor contemporani, adică de iacobini? Hayek a scris destul de elocvent despre asta.
Cei care se folosesc de conservatorism sunt mai „recenți”, dar cu mintea destul de odihnită, n-au prea deranjat-o din perioada interbelică. Cei care vor să treacă drept „conservatori” (și cu ajutorul habarniștilor din presă și de la anumite catedre universitare) nu sunt decât niște îndrăgostiți ai ciorbelor interbelice care, trebuind să pară altceva, au găsit de cuviință să-și spună „conservatori” (adesea prin asociere cu termenul de „suveraniști”), doar ca să pară că poartă ochelari sapiențiali și nu de cal (de unde și confuzia publică cum că conservatorismul și naționalismul ar fi cam același lucru). Merită precizat că, odată „naționalizat”, conservatorismul devine altceva, la fel cum s-a întâmplat și cu liberalismul istoric de pe plaiurile mioritice. Dacă vreți, un fel de filetism aplicat în sfera doctrinară, căci conservatorismul veritabil are la bază universaliile, pe când naționalizarea deschide poarta pentru particulariile lui Ockham cu al său brici. Îmi sunt mai antipatici ipochimenii care se prezintă drept conservatori, care însă până ieri învârteau aceleași câteva bruioane: neam, pravoslavnicie, ocultă, brânză-mânz-viezure (nu că vocabularul lor conceptul sau orizontul lor ideatic ar fi evoluat în vreun fel).