În articolul „Corectura ideilor false” arătam că foarte multe din ideile și noțiunile pe care le agită societatea noastră sunt false. Fiind idei și noțiuni de împrumut, care încă nu s-au asimilat, ele sunt în dezacord cu toată comportarea celor care le agită. Înțelesul legat de astfel de idei este strâmb și aplicarea practică anapoda. De aici răsar dezacordurile suprastructurii noastre sociale, care au dus la un fel de totală neluare în serios.
Suntem, în genere, și blazați și revoltați; și sceptici și neîncrezuți: de toate câte puțin și nimic hotărât din toate. Mentalitatea noastră întreagă a devenit inconsistentă, din pricina acumulării de astfel de idei. De aceea cerem, ca singur mijloc de îndreptare, corectura ideilor false, refacerea concepțiilor pe planul realității, pentru o creștere împreună a minții cu ideile sale. Critica singură, critica serioasă, nu bârfeala sau insulta sau cârciobăria, numai ea poate duce la o asemenea corectură, la o reconstituire de înțelesuri pe rosturi firești.
Făcând un pas mai departe pe această cale a criticii, căpătăm repede explicația pentru ce suntem înecați, de la o vreme, de asemenea idei false. Școala românească nu a ajuns niciodată la nivelul școlii apusene, dar începuse, înainte de război [Primul Război Mondial, nota R.T.], o serioasă sforțare către un tip bun de școală. Și profesorii și elevii făceau eforturi cinstite pentru e prelucrare a minții, iar perfecționarea educației științifice se făcea simțită an de an. Mai era încă mult până la desăvârșire; dar oamenii erau conștienți de lipsurile lor și își dădeau mari silințe pentru a le împlini. Societatea românească dinaintea războiului era mai modestă și mai doritoare de a se transforma în bine.
Războiul a răsturnat însă toate valorile și a spulberat eforturile educative. Înainte de a se fi ajuns la o înțelegere a stărilor sociale, ieșite dintr-o lungă evoluție în Apus, noi le-am adoptat fără pregătire. Și, prin răstălmăcirea lor în viața noastră, am creat haosul de azi, un haos în care:
- Meritul intelectual, puterea de muncă și conștiinciozitatea nu mai sunt criterii pentru ascensiune socială;
- Cinstea nu mai are preț, ba chiar încurcă pe om în competițiile sale;
- Jocul politic e singurul mijloc de selecționare a tineretului și acest joc poate călca toate regulile, poate scurta drumurile, încete și grele, de înaintare în societate. Era fatal ca, în astfel de condiții, școala să-și piardă prestigiul și tinerii să nu mai caute în ea mijloacele lor de luptă pentru viață. Școala a rămas o simplă formă, o instituție superficială și necomplet urmată de cea mai mare parte a tineretului nostru. De fapt, am avut, în anii războiului, liceenii retragerii în Moldova și imediat după aceea fabricarea grăbită de cursiștilor; și apoi universitățile închise în cinci ani consecutivi. Cinci ani, studiile tuturor facultăților noatre au fost parodiate grotesc, prin cursuri care țineau între 1-3 luni pe an, restul timpului universitățile fiind zăvorâte și studenții fiind ocupați cu agitațiile de stradă. Acei cinci ani au însemnat ruina morală a poporului românesc, fiindcă toate seriile acelea destrăbălate, de tineri needucați, au fost repede titrate și-au fost aruncate societății, în posturi de răspundere, pe care nu le pot pricepe și, firește, le compromit. Nivelul general al intelectualității noastre a scăzut formidabil.
Astfel am ajuns să trăim azi într-o lume de idei false, întreținută mereu de o intelectualitate falsă. Toți frecventatorii ocazionali ai universității, de acum zece-cinsprezece ani, alcătuiesc azi puzderia neisprăviților, mulțimea minților necrescute, boala cronică a societății românești. Și neisprăvitul constituie un pericol mai puternic decât ignorantul.
Ignorantul nu se amestecă și el nu devine periculos decât dacă-i asmuțit de un cunoscător pervertit sau de un semieducat. Ignorantul poate fi ascultător și adesea maleabil; dar, individul oprit în dezvoltare, acela e grozav, fiindcă el prinde forma lucrurilor, dar nu ajunge până la fond. Ignorantul în muzică, de pildă, îți spune hotărât că nu știe să cânte și te-ai înțeles cu el; muzicianul neisprăvit însă e teribil. El nu se vede că e închircit; e înfumurat peste lungimea nasului și e agresiv. El te copleșește cu suficiența lui, pentru care cere o considerație admirativă.
Ignorantul, când pune mâna pe condei, nu-l ține mult; chiar de-l învârte el de câteva ori, se satură repede, fiindcă nu are sentimentul că-l poate stăpâni. Să ferească Dumnezeu, însă, de beletriștii neisprăviți. Cu ăștia nu-i chip s-o scoți la capăt. Ei sunt pe trei sferturi ignoranți, pe un sfert cunoscători, și pe de-a-ntregul confuzi. Argumentarea cu ei nu merge. Lor le trebuie o înșiruire goală de vorbe, pe o încâlcire de sensuri. Fraza simplă nu le place: e prea clară.
În politică, ignorantul se lasă condus; el face turma, mulțimea hotărâtoare prin vot. Adeseori, el este indiferent, apatic, mecanizat; dar nu e șoltic niciodată. Neisprăvitul însă este piaza rea a societății. El e agitat și face schimbări surprinzătoare de direcție; bolmojește lucrurile, dar se amestecă pretutindeni; face gălăgie infernală, iese în fruntea tuturor convoaielor și-și calcă cu frenezie cuvântul.
Într-un serviciu comandat și sub control, un ignorant poate fi uneori de folos, iar când nu-i deloc, ai toate motivele să-l dai afară. Dar nu-i tot așa cu neisprăvitul. Ăsta înșeală strașnici; el mimează totul și strică totul, cu pretenția că face bine. Pe un neisprăvit nici nu-l poți stăpâni, nici nu-l poți convinge: el e o anarhie mintală în continuă izbucnire.
Pe un ignorant îl poti face să învețe, pe când neisprăvitul vrea să învețe el pe alții și încă… pe toată lumea.
Pe ignorant ni-l dă lipsa școlii; pe un neisprăvit – școala necompletă.
Și tocmai neisprăviți avem noi azi în toate părțile. Oameni cu noțiuni neclare în minte; tineri cu fragmente de educație; „intelectuali” cu stropitură de civilizație. Oamenii aceștia încă necopți au fost bătuți de bruma pretențiilor sociale și au rămas sub formă de aguridă intelectuală, ca niște simple aspecte înșelătoare.
Neisprăviții noștri sunt azi foate primejdioși, fiindcă sunt mulți și fiindcă formează mediu. Ei vor să stăpânească și nu știu cum. Dar dacă nu pot comanda spiritele, ei stabilesc destule confuzii pentru o îmbolnăvire gravă a societății.
Și, totuși, nu disperăm. Tot mai avem nădejde pentru o îndreptare: școala cea slabă ne-a creat semidocții, tot școala, dar școala cea bună să ne scape de ei. De aceea, nu văd problemă mai importantă pentru noi, azi, decât întărirea și perfecționarea școlii.
(Grigore T. Popa, Pericolul neisprăviților, în „Gândul vremii”, anul II, nr. 3, 15 martie 1934, pp. 4-6)