„Rerum Novarum” și chestiunea muncitorească

*autor (extras): Nadia Văcaru, sursa: Dialog Teologic, Iași, 2013, pp. 78-92.

Magisteriul Papei Leon al XIII-lea, prin Enciclica Rerum novarum, se concentrează asupra aşa-numitei problematici sociale, adică acel fenomen nou care reprezenta totalitatea problemelor generate de conflictul dintre capital şi muncă în contextul decisiv al revoluţiei industriale. Răspunzând aşteptărilor unei generaţii de catolici în materie de doctrină socială, cu scopul de a conforma propria contribuţie cu directivele Sfântului Scaun, Enciclica Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea a reprezentat începutul oficial al Doctrinei sociale a Bisericii.

În momentul alegerii sale ca papă, Sfântul Scaun se afla într-o situaţie cu totul inedită: nu mai deţinea niciun statut juridic în plan internaţional şi nu mai avea niciun suport teritorial. Papa Leon al XIII-lea a fost primul papă care nu mai era un suveran temporal, astfel încât a trebuit să găsească un mod nou de exercitare a misiunii pontificale, într-un context politic şi cultural complet nou. Societatea respectivă trecea de la o lume rurală la una industrială şi era marcată de separarea dintre stat şi Biserică, dar şi de mari şi numeroase provocări pe scena politică şi economică.

Biserica parcurge evenimentele istoriei împreună cu întreaga omenire. Ea trăieşte în lume şi, deşi nu este din lume (cf. In 17,14-16), este chemată să o slujească potrivit propriei misiuni, aceea de a-i invita pe toţi oamenii să se dăruiască total pentru a face să crească mereu o civilizaţie autentică, orientată mai mult spre căutarea unei dezvoltări umane integrale şi soli­dare. În consecinţă, încă de la naşterea sa, Biserica a intervenit în mod concret în diferite situaţii şi contexte socio-economice ale vieţii oamenilor. De-a lungul secolelor, se poate observa cum această intervenţie a avut un caracter continuu, dezvoltându-se şi asumându-şi forme diverse[1]. În rezol­varea problemei muncitoreşti, intervenţia Bisericii este pe deplin îndrep­tăţită, deoarece nu ar putea fi găsită o soluţie validă fără a recurge la valo­rile religioase şi la Biserică[2]. De asemenea, lipsa unei implicări din partea Bisericii ar putea fi interpretată ca o neglijare a propriilor îndatoriri.

Învăţătura socială a Bisericii este caracterizată de o accentuată dimen­siune istorică, impusă de diversitatea momentelor în care au fost elaborate documentele respective, precum şi de natura însăşi a magisteriului social. Fiind vorba despre un ansamblu teoretico-practic, rod al unei dialectici între evanghelie şi viaţă, principii permanente şi momente istorice, teorie şi prac­tică, doctrina socială a Bisericii nu se închide într-o construcţie rigidă şi defi­nitivă de cunoştinţe, dar dă dovadă de o dezvoltare istorică, fiind influenţată de schimbarea instituţiilor, a ideologiilor, a mişcărilor culturale, a ideilor reli­gioase, precum şi a viziunilor asupra grupurilor sociale şi a instituţiilor[3].

Constituind fundamentele Doctrinei sociale a Bisericii, Enciclica Rerum novarum, despre condiţia muncitorilor, este un text emblematic ce inaugu­rează o tradiţie de intervenţie din partea papalităţii în problemele societă­ţii moderne.

„Tema centrală a enciclicei este instalarea unei ordini sociale drepte: pentru aceasta trebuie găsite criterii de judecată care să ajute la evaluarea orânduirilor social-politice existente şi să ofere planuri de acţiune în vede­rea transformării lor corespunzătoare”[4].

Contextul socio-economic în care a fost elaborată şi promulgată Enciclica Rerum novarum a fost marcat de o adevărată dezvoltare, determinată şi de afirmarea unei noi culturi, sub impactul unor fenomene ample şi complexe: civilizaţia industrială (mai ales în aspectele socio-economice), precum şi Revoluţia Franceză şi socialism (din perspectivă ideologică). Astfel, proce­sul de industrializare, care a avut originile în ţările protestante din nordul Europei şi în America de Nord şi care s-a difuzat ulterior în toate ţările catolice din Europa, punea Biserica în faţa a două ameninţări: încălcarea drepturilor persoanei umane (prin exploatarea excesivă a muncitorilor) şi mişcarea ideologică profund antireligioasă reprezentată de socialism.

Revoluţia industrială a fost pentru Biserică o mare provocare, la care magiste­riul social a răspuns cu puterea profeţiei, afirmând principii de o validitate universală şi de permanentă actualitate, în sprijinul omului care munceşte şi al drepturilor sale. Destinatară a mesajului Bisericii a fost multe secole de-a rân­dul o societate de tip agrar, caracterizată de ritmuri regulate şi ciclice; acum, evanghelia trebuia vestită şi trăită într-un nou areopag, în tumultul evenimen­telor sociale ale unei societăţi mai dinamice, ţinând cont de complexitatea noi­lor fenomene şi a transformărilor de neînchipuit devenite posibile prin tehnică. În centrul grijii pastorale a Bisericii se punea din ce în ce mai urgent problema muncitorească, adică problema exploatării muncitorilor, provocată de noua orga­nizare industrială a muncii de tip capitalist, şi, nu mai puţin gravă, problema instrumentalizării ideologice, socialiste şi comuniste, a revendicărilor juste ale lumii muncii[5].

Problema tot mai urgentă a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale clasei proletar-muncitoreşti reprezenta marea urgenţă socială a epocii. (…) Industrializarea şi urbanizarea au trans­format rapid viaţa a milioane de persoane, devenite muncitori şi locuitori ai oraşelor, abandonaţi substanţial legilor pieţei şi exigenţelor producţiei, necesi­tăţilor proprietarilor şi preceptelor teoriilor economico-liberale[6].

Toate acestea supuneau atenţiei Bisericii noi problematici morale şi pastorale inerente situaţiilor sociale cu care practic ea nu s-a confruntat înainte şi, mai ales, niciodată cu probleme de o importanţă atât de mare[7].

Enciclica Rerum novarum enumeră cauzele care provoacă răul social, exclude teoria socialismului ca remediu şi expune doctrina catolică despre muncă, despre dreptul la proprietate, despre princi­piul colaborării opus luptei de clasă ca mijloc fundamental pentru schimbarea socială, despre drepturile celor slabi, despre demnitatea celor săraci şi despre obligaţiile celor bogaţi, despre perfectarea dreptăţii prin iubire, despre dreptul de a înfiinţa asociaţii profesionale[8].

Schimbarea determinată de procesul modernităţii ridica probleme refe­ritoare la datorii sociale şi impunea necesitatea de a nu ignora conflictul obiectiv al raporturilor sociale. În consecinţă, Magisteriul Bisericii a sesizat problemele sociale legate de noile condiţii de muncă şi a intervenit pentru o conştientizare din partea creştinilor, astfel încât ei să-şi dea seama de gravitatea acestor probleme sociale pe care le ridica revoluţia industrială (con­flictul dintre clasele sociale, condiţiile inumane de muncă ale muncitorilor).

Enciclica Rerum novarum a încheiat un secol care a văzut un efort deose­bit, atât teoretic, cât şi practic, al socialilor catolici şi constituie un moment crucial important, recunoscut în unanimitate de istorici. Acest document reprezintă epilogul doctrinal şi sistematic al unui secol de studii, teorii, experienţe ale catolicilor în domeniul social: un secol caracterizat de valuri periodice de inovaţii tehnologice şi de procese dificile de adaptare a indivi­zilor şi a mişcărilor sociale[9].

[1] Cf. G. Frosini, Il pensiero sociale dei Padri, Queriniana, Brescia 1996.

[2] Cf. Leon al XIII-lea, „Enciclica Rerum novarum”, în Acta Leonis XIII, 11 (1892) 98- 144; în Lettres Apostoliques de S.S. Léon XIII, Encycliques, Brefs, etc., Texte latin avec la traduction française en regard III, Paris 1894, 8.

[3] Cf. M. Tosso, Famiglia, Lavoro e Società, Las, Roma 1994, 27.

[4] Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, Sapientia, Iaşi, 2007, 92.

[5] Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, 224.

[6] S. Picciaredda, „La recezione internazionale del Pontificato di Leone XIII”, în S. Picciaredda – V.V. Alberti, Il mondo di Leone XIII. L’incontro della Chiesa con il XX secolo, Liberal edizioni, Roma 2006, 9-146.

[7] Cf. G. Della Balda, Leone XIII. Il Papa, guardia inflessibile del passato, che ha accennato l’avenire al mondo, Edizioni Graphe.it, Manocalzati 2010, 45.

[8] Congregaţia pentru Educaţie Catolică, Orientamenti per lo studio e l’insegnamento della dottrina sociale della Chiesa nella formazione sacerdotale, 32, Tipografia Poliglotta Vaticana, Roma 1988, 24.

[9] Cf. O. Bazzicchi, Cent’anni di Rerum Novarum (1891-1991), AVE, Roma 1991; cf. G. Manzone, „La questione sociale nella Enciclica Rerum novarum”, Lateranum, LXXVI, Pontificia Università Lateranense, Roma 2010 (2), 267-284, aici 273.