Articol publicat pe Adevărul (22 februarie 2019)
Nu știu cum se face, dar mi se pare că superstiția se încăpățânează să reziste, ba chiar se modifică mereu, ca și cum anticorpii rațiunii ar fi mai tot timpul cu un pas în urmă. Mulți reprezentați de vază ai modernității și-au făcut o misiune din a extirpa superstiția din rândul semenilor, doar pentru ca superstiția să devină mai viguroasă ca niciodată, momentul cel mai „benefic” înregistrându-se în secolul al XX-lea, când superstiția, sub forma ideologiei, a căpătat putere de viață și de moarte, de libertate și de lagăr/gulag.
Opusul superstiției este rațiunea ancorată în viață; opusul ideologiei este realitatea. Cu toate acestea, în ultimele aproximativ trei secole, s-a putut constata o inversare a polilor. Inițial, ar fi trebuit combătute acele închipuiri ale minții ce constituiau superstițiile. S-a creat un fel de index imaginar al superstițiilor, iar, în timp, unii intelectuali au ajuns să fie considerați un fel de vraci ce pot identifica simptomele și pot oferi remedii, într-un mod asemănător celor ce, în zilele noastre, își zic „specialiști”. Pe măsura alfabetizării și răspândirii cărții, acești vraci au căpătat o trecere tot mai grea, căci pretindeau a se pronunța în numele rațiunii, pe când ceilalți, fie nu doreau, fie nu puteau să depășească logica trecutului întunecat de superstiții.
Prin secolul al XIX-lea, „rațiune” a ajuns să se scrie cu literă mare, devenind astfel unul dintre idolii moderni ai forului. Nu a durat mult până când vracii au intrat în politică; fie că ridicau pe piedestal „expertiza”, precum tehnocrații contemporani, fie că ridicau temple socialismului științific, s-a putut constata aceeași încredere în rațiunea zeificată și în propria capacitate de a prevedea și planifica rațional viitorul.
Vracii noștri erau convinși că doar ei, deoarece erau oameni ai rațiunii, puteau să dirijeze omenirea în așa fel încât să fie eliminate suferința, sărăcia și injustiția, fenomene caracteristice epocilor din urmă, când omenirea ar fi fost ghidată de sclavii superstiției. Cu un asemenea calabalâc narativ, ei, ca „oameni noi”, trebuiau lăsați să lucreze, să experimenteze și să calculeze diferite inginerii sociale, până când, la un moment dat, formula păcii multilateral dezvoltată ar fi fost găsită. Doar că societatea, precum natura umană, este rar previzibilă când vine vorba despre comportamente, căci omul nu se ghidează doar după intelect, ci și după afect, iar capacitatea rațiunii de a surprinde și planifica conlucrarea dintre intelect și afect este extrem de scăzută.
În acest punct, vracii s-au încăpățânat să etaleze acuratețea propriilor preziceri, însă nu adaptându-și postulatele realității, ci încercând a supune realitatea viziunii lor. Dacă am urmat firul expunerii până aici, putem înțelege și ceea ce este ideologia: un ansamblu de teorii și abordări, născocite fără a ține prea mult mult de experiența generațiilor din urmă, ba chiar rupte total de trăirea semenilor; ansamblul de teorii și abordări astfel inventat cică ar putea îmbunătăți societatea prin eliminarea inegalităților; cu alte cuvinte, ideologia promite coborârea cerului pe pământ, cerând în schimb încredere acritică în profeții utopiei ideologice, chiar și atunci când este evident că realitatea va suprinde mereu pe picior greșit ideologia.
În zilele noastre superstiția ce face apel la rațiune persistă folosindu-se de subterfugii semantice: „rațiunea” a devenit „știință” sau „progres”, scopul nu mai este lupta pentru înlăturarea inegalităților, ci pentru emancipare și drepturile omului; selecția a devenit discriminare, iar meritul s-a transformat în privilegiu. Când „superstiția” bate la ușa politicii cu un asemenea bagaj (anti)intelectual, devine „ideologie” cât ai pocni din degete, iar aceasta înseamnă că trebuie să fim mereu în alertă ca nu cumva hoțul să strige „hoții”. (Remus Tanasă)