Articol publicat pe Contributors (15 ianuarie 2016)
Conform unui clasament internațional al universităților (2015-2016), instituțiile de învățământ superior din România se plasează foarte prost. Primele cinci astfel de instituții, în funcție de locul ocupat în clasamentul mondial, sunt Universitatea Politehnică din București (loc 621), Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj (690), Universitatea din București (726), Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași (1007) și Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București (1076). Departajarea s-a făcut în urma contabilizării numărului de articole științifice (1), a impactului lor în comunitatea științitică, adică a numărului de citări științifice (2), ultimul criteriu fiind cel al colaborărilor internaționale (3). (mai mult…)
Se știe că atunci când vine vorba de birocrație, tarele sunt multe. O astfel de bilă neagră o constituie și tendința de a emite documente cu intenția de a clarifica dispozițiile legale în vigoare, dar care nu fac decât să încurce și mai multe ițele.
Acesta este și cazul circularei trimise ieri, 13 ianuarie a.c., federațiilor sportive naționale de către Elisabeta Lipă, Ministrul Tineretului și Sportului (vezi circulara AICI). Documentul a fost emis în urma incidentelor cu tentă etnică de săptămâna trecută, de la un meci de baschet feminin disputat la Sf. Gheorghe și contând pentru etapa a 17-a din cadrul Ligii Naționale de Baschet Feminin (mai multe detalii AICI).
În contextul incidentelor de la meciul de baschet feminin dintre Sepsi Sf. Gheorghe și Universitatea Cluj, disputat ieri 5 ianuarie a.c., și caracterizat de invective motivate etnic, am decis să public un text mai vechi despre pace.
Înainte însă de textul în sine, consider că este important să relatez succint incidentele de la meciul contând pentru etapa a 17-a din cadrul Ligii Naționale de Baschet Feminin.
Astfel, la meciul disputat la Sf. Gheorghe, antrenorul echipei Univ. Cluj (Dragan Petricevic) și jucătoarele sale, au fost înjurați și huliți de spectatori pe durata întregii partide. Motivul: sportivele clujence, la îndemnul propriului antrenor, și-au continuat încălzirea în timp ce se intona imnul Ținutului Secuiesc. Regulamentul Federației Române de Baschet prevede ca înaintea desfășurării partidelor oficiale să fie intonat imnul oficial al României. Numai că, la Sf. Gheorghe, echipele oaspete trebuie să asculte și un imn neoficial și neprevăzut de regulamentul Federației Române de Baschet, imnul Ținutului Secuiesc. (mai mult…)
Prima Conflagraţie Mondială a rămas cunoscută în memoria contemporanilor drept „Marele Război”, nu doar din cauza proporţiilor de neimaginat până în acel moment, ci, mai ales, a cruzimilor care i-au caracterizat desfăşurarea. Cu toate acestea, Primul Război Mondial a lăsat consemnat un episod ale cărui învăţăminte sunt mai mult decât utile şi astăzi: Armistiţiul de Crăciun din 24 decembrie 1914.
În acea zi, o parte a trupelor implicate în luptele de pe frontul de Vest, au decis ca armele să tacă pentru a putea auzi colindele, cele proprii şi cele ale inamicului. Cei implicaţi au cântat colinde, separat şi alături de ceilalţi cobeligeranţi, s-au întâlnit între tranşee, în „Ţara Nimănui” (No Man’s Land), şi au schimbat şi consumat împreună produse precum şampanie, bere, brânză, ciocolată sau tutun. Mai mult, s-au disputat şi meciuri amicale de fotbal. Toate acestea în mod neoficial şi la iniţiativa ofiţerilor şi soldaţilor aflaţi în tranşeele frontului de Vest.
Iată ce a consemnat unul dintre participanţii la Armistiţiul din 24 decembrie 1914, britanicul Graham Williams, membru al celei de-a cincea Brigăzi Londoneze de Puşcaşi:
„Pentru început, germanii au cântat o colindă de-a lor şi apoi noi am cântat una de-a noastră, până când noi am început să cântăm «O Come, All You Faithful» şi germanii s-au alăturat imediat cântând acelaşi imn în versiunea sa latină «Adeste Fideles». Şi m-am gândit, ei bine, aceasta este într-adevăr un lucru extraordinar: două naţiuni, în mijlocul unui război, cântând aceeaşi colindă”.
Miracolul Naşterii Domnului a fost simţit de participanţi, chiar dacă la Armistiţiul de Crăciun nu au participat toate trupele combatante pe frontul de Vest şi chiar dacă episodul nu s-a mai repetat în următorii ani de război.
Armistiţiul de Crăciun este o dovadă că ceea că ceea ce ne aseamănă poate fi mai puternic decât trăsăturile care ne deosebesc ca indivizi, în cazul europenilor, identitatea creştină dovedindu-se a fi o realitate care nu trebuie şi nu poate fi neglijată. Să păstrăm în continuare ceea ce ne uneşte şi ne defineşte ca europeni, şi să conştientizăm că incluziunea alterităţii nu este posibilă fără valorificarea memoriei, deci… Crăciun Fericit!
P.S.: Anul acesta, după 457 de ani, Naşterea Mântuitorului coincide cu Mawlid al-Nabī, festivalul naşterii profetului Mahomed. (autor: Remus Tanasă)
Legea concurenţei afirmă că atunci când oferta este mai diversificată, calitatea are şanse mai mari să fie „degustată” şi, totodată, să genereze calitate. O asemenea supoziţie se aplică pentru orice activitate umană, inclusiv pentru cea politică. Pentru ca politica să îmbrace haina „posibilului”, este nevoie de idei capabile să se transforme în acţiune şi care să se concretizeze material spre folosul cetăţii.
Elaborarea ideilor necesită însă dialog permanent între cetăţeni şi diferitele sfere publice, pentru a se proiecta mintal modele comunitare, care să ţină cont de nivelul cunoaşterii teoretice şi de resursele disponibile. Din păcate, autoritatea politică nu se bucură de încrederea de care are nevoie pentru a încuraja cetăţeanul să nu se mai simtă abandonat, să nu mai perceapă puterea în termeni de „dominium” ci în termeni de „gubernatio”, şi pentru a renunţa la „spendida izolare” îngândurată în detrimentul participării dialogate. (mai mult…)
Articol publicat pe Contributors (28 noiembrie 2015), LaPunkt (29 noiembrie 2015) şi Adevărul (29 noiembrie 2015).
Cu durere în suflet pentru morţii de la Colectiv, dar şi pentru cei peste 27.000 de soldaţi români morţi la Mărăşeşti, constat că funcţionarii publici din România nu cunosc istoria ţării! Cei de la Regia Autonomă de Transport Bucureşti au decis ca, începând de astăzi, 27 noiembrie a.c, staţia „Pasaj Mărăşeşti”, aferentă liniilor de tramvai 23 şi 27, de pe Bd. Mărăşeşti, precum şi staţia „Pasaj Mărăşeşti”, aferentă liniei 312 de autobuze, de pe Splaiul Independenţei, să se numească „Colectiv”. Anunţul celor de la RATB se încheie prin a preciza că decizia a fost luată şi în urma sugestiilor multor cetăţeni care folosesc mijloacele de transport public.
Sugestii binevenite, adaug eu, însă total nepotrivite în cazul numelui de staţie schimbat. Poate că cei care au sugerat o astfel de schimbare nu aveau în vederea chiar staţia „Pasaj Mărăşeşti” sau poate că nu cunoşteau semnificaţia numelui de „Mărăşeşti”.
Dar scuza RATB-ului care este? Presupun că o cultură generală de bază trebuie să aibă funcţionarii de acolo, astfel că era de ajuns să facă o simplă căutare pe internet pentru a descoperi că mareşalul german Anton Ludwig August von Mackensen, supranumit şi „Spărgătorul de Fronturi”, a fost oprit la Mărăşeşti de ostaşii români, conduşi de generalul Eremia Grigorescu. Soldaţii români, au dat dovadă că „pe aici [la Mărăşeşti] nu se trece” şi armata germană nu a trecut. Pentru aceasta, mulţi şi-au pierdut viaţa, mai exact 27.410 dintre ei, inclusiv Ecaterina Teodoroiu, cea supranumită „eroina de la Jiu”. Decizia conducerii RATB nu este oare un afront adus celor morţi la Mărăşeşti?(mai mult…)
După priveliştea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria.
Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiţi, este adevărata povestire şi înfăţişare a întâmplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vârstelor şi al experienţei. Se poate, dar, cu drept cuvânt, numi glasul seminţiilor ce au fost şi icoana vremii trecute. Karamzin, în alte cuvinte, o numeşte testamentul lăsat de către strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii de faţă şi de povăţuire vremii viitoare.
În această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om îndeosebi; pentru că fieştecare stare, fieştecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la fapta bună.
Domnitorul, prin istorie, se deşteaptă la nobila ambiţie de a face lucruri mari şi drepte şi, prin urmare, de a trăi în viitorime. Lauda neştearsă şi nemurirea cu care sunt încununaţi ocârmuitorii cei buni, defăimarea şi hula care sunt totdeauna partea celor răi, îi mai cu neputinţă ca să nu le insufle în inimă dorinţa spre bine şi spre virtute, dacă inima lor nu le este încă stricată prin cangrena linguşirii. Cele mai înalte izbânzi, cele mai slăvite fapte nu vedem oare că s-au îndemnat prin istorie? Spre pildă, biruinţa Asiei, după mărturisirea tuturor istoricilor vechi, s-a pricinuit prin deasa citire a Iliadei de către Alexandru cel Mare. Cine nu ştie că acest falnic izbânditor purta necontenit cu sine, într-o cutie de aur, poema lui Omir; şi ce este Iliada altă decât o istorie în versuri, cea mai veche şi cea mai frumoasă din toate! Fără a merge în veacuri aşa depărtate, nu s-a văzut mai în zilele noastre un alt Alexandru, Carl XII, deşteptându-şi geniul spre izbânzi şi slavă prin citirea vieţii Macedoneanului, scrisă de Quint Curţie? Care, dar, împărat, care domn nu trebuie să tremure dinaintea istoriei, acestui straşnic tribunal, ce are să-i judece cu aceeaşi nepărtinire precum odinioară egiptenii judecau pe regii lor ieşiţi din viaţă?
Dătătorul de legi, bărbatul de stat în istorie învaţă tocmelile ocârmuirilor, puterea şi slăbiciunea lor, pricinile de sporire sau de scădere a staturilor, felurile de guvern sub care au înflorit mai mult, legile care au avut înrâurirea cea mai priincioasă sau cea mai stricăcioasă asupra puterii, asupra culturii, asupra moralului noroadelor.
Oşteanul în istorie găseşte pildele cele mai drepte şi mai adevărate despre strategie; cărturarul, filozoful, în ea văd înaintarea duhului omenesc, rătăcirile sale, descoperirile geniului, pricinile neştiinţei, a superstiţiei şi a întunericului.
Simplul particular în citirea istoriei găseşte mângâiere pentru relele de faţă; ea îi arată că, prin o tristă fatalitate, perfecţie n-a fost niciodată în lume, că virtutea mai totdeauna a fost prigonită în viaţă şi că răsplata ei, cele mai multe ori, nu i-a venit decât după moarte. Cine nu trebuie să-şi uite durerile şi nemulţumirile, când istoria îi arată pe nişte cetăţeni vrednici de a porunci lumii, care au fost jertfa tiranilor şi de multe ori chiar a compatrioţilor lor? Nenorocirile noastre trebuie să le socotim de nimică, când vedem pe un Socrat silit să primească otrava chiar din mâna atenienilor, pe un Aristid supus ostracismului numai pentru că era numit cel Drept, pe un Caton dându-şi singur moartea, ca să nu-şi vadă patria în robie. Îi cu neputinţă ca cineva, insuflat de asemene pilde, să nu-şi îmbărbăteze caracterul, să nu dorească de a imita pe aceşti străluciţi bărbaţi, făcând abnegaţie de sine şi râvnind numai folosul obştesc!
Cât trebuie, dar, să ne fie dragă această ştiinţă înaltă, care, las’că ne dă o petrecere folositoare şi prin citirea ei ne îndestulează curiozitatea cea mai nobilă, dar ne învaţă încă a fi buni, ne mântuie de prejudeţe, ne sporeşte ispita prin ispita veacurilor trecute şi ne lungeşte, cum am zice, viaţa!(mai mult…)
Tragedia de vinerea trecută ne-a îngrozit şi a readus oarecum cu picioarele pe pământ, pe cei mai mulţi dintre noi: suntem oameni şi suferinţa semenilor noştri ne îndurerează, ne indignează şi ne mobilizează.
Într-o societate din ce în ce mai atomizată, durerea celor de lângă noi, ne face să ne dăm seama că, deşi fiecare îşi are propria individualitate şi propriile planuri de viitor, suntem fiinţe umane, care trăiesc inevitabil în compania altor fiinţe umane, soarta celor din proximitatea noastră afectându-ne şi chiar influenţându-ne propriul destin. Sunt mişcat de faptul că românii şi nu numai, oameni din mediul politic, precum şi cei din cel economic, Papa şi alţi prelaţi, oficialităţi sau simpli cetăţeni, au dat dovadă de umanitate şi de empatie. Izul pleonastic al ultimei exprimări este pentru a întări imaginea suferindă şi solidară a ultimelor zile. (mai mult…)
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au întrebat dacă autoritatea politică este un rău necesar, fără de care societatea nu ar putea merge înainte, sau, dacă este un proces natural care apare în momentul în care grupurile umane încep să se organizeze. Răspunsurile au variat, însă cei mai mulţi dintre gânditori au fost de acord asupra unui aspect: voinţa de putere a fost o constantă a vieţii publice, constituind un atribut inerent naturii umane. Ceea ce diferă este intensitatea, forma de expresie şi raţiunea imediată. „Wille zur Macht”, în formula nitzcheană, a secondat, iar, uneori, chiar a luat-o înaintea istoriei, diferitele epoci putând a fi analizate în funcţie de forma mentis-ul prin care protagoniştii momentului au introspectat asupra propriei voinţe de putere.
Scandalurile care se ţin lanţ de clasa politică din România, ne determină să încercăm să desluşim motivaţia din spatele atitudinii şi comportamentului celor loviţi de zarva mediatică negativă din ultima vreme. În funcţie de concluziile exerciţiului, ne putem da seama unde se situează problema, în amonte sau în aval, mai spre guvernaţi sau mai spre guvernanţi. (mai mult…)
Un portal online de ştiri (ŞtiripeSurse.ro) a readus în prim-plan declaraţiile unui consilier prezidenţial (Sandra Pralong, consilieră de Stat la Departamentul pentru Relaţia cu Românii din Afara Graniţelor al Administraţiei Prezidenţiale, în Foreign Policy Romania, nr. 42, octombrie/noiembrie 2014), referitoare la oportunitatea studierii religiei în şcoală. Opinia domniei sale este reprobabilă, însă nu din cauza conluziei, ci a unuia dintre argumentele folosite.
Dumneaei este de părere că menirea şcolii este (şi) aceea de a forma caracterul elevului. O ideea pe care putem sau nu să o aprobăm. Dacă nu suntem de acord, înseamnă că altcineva trebuie să se ocupe de formarea caracterului. Însă nu există şi cred că nici nu ar trebui să existe vreo instituţie, care să traseze în mod unilateral caracterul persoanei. Familia ar trebui să pună cărămizile de la temelia caracterului uman („cei şapte ani de acasă”), urmând ca individul în maturizare să construiască restul edificiului prin interacţiune cu semenii săi. (mai mult…)