BookHub – Revista Evenimentelor Livrești și Culturale (ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783), la inițiativa lui Bogdan Caranfilof, a realizat o anchetă despre istoricul Nicolae Iorga. Cu această ocazie, am răspuns la trei întrebări. Vă invit să citiți interviul în rândurile de mai jos.
1. Ce relevanță credeți că are opera lui Nicolae Iorga în zilele noastre?
R.T.: Pentru a răspunde unei asemenea întrebări ar fi nevoie de foarte multe pagini, la umplerea cărora să contribuie specialiști din mai multe domenii, nu doar istorici „puri”, ci și literați, filosofi sau politologi. Spun aceasta pentru că vastitatea scrierilor lui Iorga este greu de cuprins fără comprehensiune interdisciplinară, darămite de integrat obiectiv în circuitul istoric internațional din timpul vieții savantului român. În plus, după cum remarca Andrei Pippidi, Iorga a avut patru direcții livrești care l-au mișcat în scrierile sale, astfel că opera sa ar trebui împărțită și din această perspectivă. Cititorii sau analiștii lui Iorga ar trebui să fie conștienți că Iorga a fost atât autorul unor studii de largă acribie documentară, cât și al unor sinteze în care imaginația a luat-o cu mult înainte pașilor documentați. Pentru evoluția istoriografiei din țara noastră, Iorga a fost un pionier meticulos și, totodată, avântat. Dar, în fond, orice pionierat este antrenat de intenții larg cuprinzătoare, mai ales dacă pionieratul este susținut și de erudiție, precum în cazul său.
Nefiind un specialist al operei lui Iorga, nu pot face afirmații categorice. Pot însă da exemplul armenologiei din România, unde studiile sale trebuie avute în vedere în continuare, chiar doar și pentru a se forma un punct critic de vedere în domeniu. Țin să mai adaug că cel mai important armenolog ce a scris în limba română, Hagop Djololian Siruni, a fost „descoperit” și susținut de Iorga; fie doar și din acest motiv, pionieratul lui Iorga în armenologie a fost un pas înainte. Cu siguranță mai există și alte direcții de cercetare istorică unde pionieratul lui Iorga a constituit o cărămidă despre care ar trebui să se țină cont. În concluzie, doar printr-o contextualizare corectă în evoluția direcțiilor de cercetare istorică se poate indica relevanța scrierilor sale, astfel că trebuie subliniată acolo unde există, precum și acolo unde nu (mai) există sau nu a existat cu adevărat.
2. Nicolae Iorga a fost unul dintre cei mai virulenți antisemiți din România până la începutul primului război mondial, subiect deseori ocultat. Cum ați caracteriza această latură a savantului român?
R.T.: În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până târziu în secolul al XX-lea, multe figuri publice au avut convingeri puternice sau orbiri ideologice. Savantul Nicolae Iorga nu a fost ferit de asemenea tentanții, poziționându-se de multe ori la limita dintre convingere și ideologie.
Cazul său este de neînțeles dacă în prealabil nu facem o serie de remarci. În imaginarul colectiv european, antisemitismul este asociat cu ceea ce se consideră a fi dreapta politică, însă asocierea este una injustă din punct de vedere istoric. În afara mediilor anti-moderniste de factură religioasă, care nicidecum nu pot fi poziționate în masă la dreapta, antisemitismul a fost teoretizat de figuri importante ale stângii: Charles Fourier, Alphonse de Toussenel, Pierre Joseph Proudhon, Georges Duchêne, Louis Auguste Blanqui, Pierre Henri Leroux, Karl Marx, etc.
Revenind la spațiul românesc, are trecere o altă confuzie de percepție, și anume că Partidul Național Liberal ar fi fost mereu un partid moderat de centru sau de centru-dreapta, în orice caz, partidul care ar fi modernizat România și care ar fi avut mereu în vedere un program politic de emancipare universală. O imagine foarte puțin conformă cu evoluția istorică a acestui partid. Trebuie spus că înainte de înființarea oficială, PNL a fost un partid de stânga, ba chiar radical de stânga. Membrii marcanți (frații Brătianu, C.A. Rosetti) s-au format într-un mediu republican francez de stânga unde antisemitismul a fost în floare. Astfel se face că, până târziu, la început de secol XX, antisemitismul mai pregnant a venit mai degrabă din această tabără. Un aspect care, în general, a fost meticulos obliterat de istoricii autohtoni ai liberalismului românesc.
Printr-o metodă similară, antisemitismului lui Iorga a fost prea puțin evidențiat de specialiști. Fundamentat cultural și social în vederea „propășirii” țăranului român prin cultura… românească, antisemitismul lui Iorga considera evreul ca fiind incompatibil cu o cultură de tip național. Pe tot parcursul vieții Iorga a purtat după sine un antisemitism, când virulent, când mocnit, însă permanent. În perioada în care și-a manifestat cel mai apăsat antisemitismul (sfârșitul anilor ’30), cu ușurință ar fi putut fi confundat cu alți antisemitiți notorii din epocă. Mișcat de un puternic filoțărănism, savantul considera destabilizatoare pentru țărani influențele din exterior, iar evreitatea, ca idee abstractă, nu putea fi privită decât în termenii unei alterități nefaste. Din păcate, o asemenea preconcepție a fost foarte răspândită în epocă în societatea românească, de fapt, în mai toată Europa Orientală.
Căutarea adevărului implică și „mea culpa”, admiterea faptelor și ideilor reprobabile ori de câte ori acestea sunt remarcate, precum antisemitismul lui Iorga. Ignorarea lor poate constitui un prim pas spre legitimarea lor, dacă vreți, spre banalizarea răului, pentru ca, în cele din urmă, să se găsească vreun rascolnic de uliță care să le foloseasă demagogic, după cum în perioada interbelică, antisemitismul lui Iorga a hrănit cu himere capetele înfierbântate dispuse să se dedea la acte de violență și la crimă.
3. Ce credeți că mai reprezintă Nicolae Iorga azi?
R.T.: În Istoria literaturii române, George Călinescu îl vedea pe Iorga ca un „specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor”; plecând de la această descriere, consider că Iorga reprezintă arhetipul enciclopedistului interesat de istoria „totală”, așijderea universitarilor descriși de Jacques Le Goff în Intelectualii în Evul Mediu. Dacă ținem cont că Iorga considera istoria omenirii ca fiind caracterizată de o „perfectă și admirabilă unitate” (Generalități cu privire la studiile istorice, ediția a IV-a) și dacă ținem cont că întâmplarea a făcut ca preocupările sale istorice să prilejuiască o continuă extindere de orizont, integrând astfel istoria românească în cadrul firesc al istoriei universale, Iorga reprezintă cercetătorul încatenat de pasiunea perfecțiunii; însă, în cazul său, pasiunea s-a confundat adesea cu orgoliul, astfel că în scrierile sale se îmbină rigurozitatea și improvizația, spiritul critic și superficialitatea. Totuși, consider că sunt riscuri inevitabile pentru oricine ar fi tentat de orizonturi, precum Iorga.
Este posibilă căutarea adevărului fără erori? Personal consider că nu. A fost Iorga scutit de erori? Bineînțeles că nu. Merită citit istoricul Iorga? Cu siguranță. Dar Iorga gazetarul? Dacă suntem capabili să distingem între Iorga omul de știință și Iorga politicianul și dacă suntem dispuși să condamnăn orice tip de exces militant, de ce nu?
Ancheta completă cu răspunsurile tuturor respondenților AICI…