Articol publicat pe platforma revistei Timpul (20 martie 2016).
În anii 1877-1878, cu toate că luase parte la un război de partea taberei învingătoare, România a avut nevoie de un for deliberativ (Cogresul de la Berlin) pentru a-i fi recunoscute „meritele” care să-i permită să facă parte din comunitatea politică internațională. Situația a fost similară și la nivel științific, România trebuind să intre și în comunitatea științifică internațională, nu doar prin persoane private, ci mai ales la nivel instituțional, printr-o autoritate națională reprezentativă. De aceea avea nevoie de o breaslă științifică care să valideze norme, metode și, nu în ultimul rând, oameni care s-au remarcat în domeniul culturii și al cercetării.
Astfel, la 30 martie 1879, Societata Academică Română, înființată la 1/13 aprilie 1866, și-a schimbat denumirea și a devenit Academia Română. Instituția dorindu-se a fi reprezentativă la nivel național, a fost declarată „persoană morală și independentă” printr-o lege specială.
Ce însemna aceasta? Însemna că activitatea Academiei Române, deși finanțată de stat, trebuia să fie ferită de intruziunea politicului sau de cea a oricărei structuri polițienești. „Într-o societate bine echilibrată – afirma Ion Ghica, președintele Academiei Române în momentul adoptării acestei denumiri, deosebitele ramuri ale trebuințelor naționale trebuie să meargă mână în mână, trebuie ca nici politica să nu fie sacrificată comerțului și industriei, nici literatura și artele să nu fie sacrificate ambițiunii politice și vitejiei”.
În epoca sumbră a regimului comunist, Academiei Române i-au fost impuse norme conforme cu postulatele ideologice ale regimului instaurat în România de tancurile sovietice, începând cu schimbarea denumirii în Academia Republicii Populare Române (1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (1965-1989). Din 1990, numele a redevenit Academia Română, schimbarea trebuind să anunțe și întoarcerea normalității în viața cetății, adică cultura să rămână cultură, iar politica politică.
De curând, un număr de 42 de parlamentari a depus la Senat un proiect de lege prin care Academia Oamenilor de Știință din România (AOȘR) ar putea avea un statut similar cu cel al Academiei Române. Însă dacă istoria confirmă meritele acesteia din urmă, nu același lucru se poate spune despre AOȘR. Aceasta a fost înființată în 1996, prin modificarea denumirii unui ONG, Asociația Oamenilor de Știință din România. De remarcat este că o parte dintre membrii AOȘR, au fost sau sunt politicieni activi, membrul cel mai reprezentativ din acest punct de vedere fiind Ion Iliescu. Un număr de politicieni cu interese legate de această entitate, au propus și votat legi pentru ca membrii AOȘR să se bucure de drepturi pecuniare comparabile cu celor ale adevăraților academicieni. Și nu sunt puține aceste drepturi!
Totuși, membrii AOȘR vor mai mult decât atât. Nu doar că imită organigrama și chiar vestimentația Academiei Române, acum vor și titulatura de academician. Conform comunicatului Academiei Române din 16 martie 2016, referitor la proiectul de lege cu pricina, acesta nu urmărește „o simplă schimbare de nume, ci mult mai mult: dreptul membrilor ei de a purta titlul de academician” și de a încadra financiar AOȘR printre instituțiile de importanță națională.
Acest demers face parte dintr-o tradiție a imposturii, ce a fost dusă la rang de artă în ultimele două decenii. O asemenea „tradiție” este consecința apetenței contemporane pentru beneficii ușoare de moment. Se ard etape pentru a obține avantaje ambiente, iar mână politicului este cea mai sigură pentru a izbuti. Astfel se explică și goana după diplome sau „cursuri de carieră” (sic), care inevitabil umflă ineficient de mult o birocrație și așa inexplicabil de numeroasă.
Titlul de academician a fost câștigat de membrii Academiei Române în urma unor criterii de evaluare validate de trecutul și de prestigiul științific al instituției, pe când membrii AOȘR încearcă să primească același titlu printr-o manevră de ars imponendi. Chiar dacă unii membri AOȘR s-au remarcat în propriul domeniu de cercetare, nu toți au aceleași merite științifice, astfel că semnul de egalitate nu poate fi impus printr-o inginerie politică. Calitatea și prestigiul de academician nu pot fi mimate prin decizia unui alt for decât aceluia științific, printr-un simulacru cu iz politic. De aceea, la sfârșit dau din nou cuvântul fostului președinte al Academiei Române, Ion Ghica: „egalitatea, deși e dorită de toți, foarte puțini o înțeleg, și mulți o înțeleg cum le vine mai bine la socoteală; mai toți o voiesc, cum zice poetul nostru Alexandrescu, cu lei, iar nu cu căței, cu cei de sus, iar nu cu cei de jos”. (autor: Remus Tanasă)