Am impresia adesea că hotarele lumii memoriei noastre ating, cu zonele lor cele mai misterioase și îndepărtate, acolo unde instinctele își au poate izvoarele, acolo unde toate tind a se confunda, limitele altor lumi, ale altor memorii, prin care pătrund în noi stranii și neașteptate ființe, niciodată întâlnite în realitate, idei sau sentimente stabilite în firea noastră chiar dintr-un început, ca și anumite obligațiuni pe care le acceptăm fără împotrivire, ca îndeplinirea unor îndatoriri contractate înaintea noastră, de alții, pentru noi. Aceasta este pentru mine singura explicație a puterii atavice, a acestui atavism mereu constant și mereu lăsat în umbră.
Fiecare din noi primește ca zestre la nașterea lui o parte prestabilită a eului care, în contact cu realitatea, se încorporează memoriei ca o lume gata organizată, în care recunoaște ceea ce n-a văzut încă: ființe, lucruri, țări și idei. Noi moștenim zone ale memoriei altora, cu aptitudini trasate, cu simpatii, repulsii ori deficiențe. Astfel că uneori, ținuturile memoriei sunt ca acele țări în care s-a lucrat, s-a clădit, s-a plantat, s-a irigat, și în care cârmuirea noastră intervine târziu, continuând opera începută și căutând câteodată porturi pentru noi evaziuni.
În noi e o dublă mișcare de cunoaștere și recunoaștere, de cuceriri și pierderi. Nu tot ce moștenim va fi luat în posesie și valorificat, iar noile cuceriri ne vor obliga câteodată ca să părăsim ceea ce era, din timpuri, în noi. Între noile cuceriri ale spiritului și vechea zestre a memoriei, e un continuu schimb, o veșnică mișcare; mișcare care e devenirea însăși. Trăind, devenim. Sensul acestei deveniri e partea aparentă, socială a personalității, reperul pentru ca alții să ne poată găsi și, întrucâtva, înțelege.
(George Matei Cantacuzino, Scrisorile către Simon, Simetria, București, 2010, p. 46)
Mitocanul ca factor al civilizaţiei româneşti (G. M. Cantacuzino)