autor: Anton Coșa, fragment din lucrarea sa de doctorat Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Teză de doctorat, Academia Română, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, București, 2004; sursa: Asociația Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”.
Începutul acestor preocupări ştiinţifice privindu-i pe catolicii din Moldova, se regăseşte în anul 1780 când, un preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în urma evenimentelor de la Madéfalva din 1764 (cunoscutul Siculicidium[1]), foloseşte relativ la catolicii din spaţiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari”[2] într-o scrisoare trimisă cărturarului Vincent Blacho. Preotul Zöld reia aceeaşi sintagmă pe 11 ianuarie 1781 într-o altă scrisoare[3] către episcopul Transilvaniei Ignácz Battyáni. Astfel, acesta face o inovaţie lingvistică prin alăturarea a doi termeni: „ceangău” (folosit pe atunci în Transilvania) şi „ungur” (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) şi creând în acest fel un fals etnonim şi implicit o falsă problemă etnică în Moldova.
Zöld Péter notează că locuitorii catolici din Moldova „din vremuri străvechi, fără să fi fost învăţaţi de către nimeni se consideră rămăşiţe ale saşilor şi, împreună cu secuii îşi spun «ceangăi-maghiari»…”[4]. „Ei se numesc acum astfel, fără să ştie de unde, de ce şi de la cine au primit acest nume”[5].
Interesant este şi faptul că preotul Zöld arată că locuitorii catolici din Moldova vorbesc toţi româneşte şi ungureşte („Omnes linguam moldavicam sive valachica aeque av hungaricam et callent, et loquuntur”[6]), prin urmare erau bilingvi[7], dar că ungureşte vorbesc într-un mod mai deosebit („loquuntur hungaricam multo blesius”[8]), precum şi că „îmbrăcămintea lor este românească, ieftină şi e lucrată de soţiile lor”[9].
Una dintre greşelile fundamentale ale celor care s-au ocupat în trecut de acest subiect (perpetuată din păcate şi astăzi) a fost aceea a considerării termenului „ceangău” ca etnonim şi căutarea originilor unei etnii purtând acest nume, demers care, în mod firesc, nu a dus decât la concluzii controversate din punct de vedere ştiinţific.
Interesul ştiinţific pentru „problema ceangăilor” din Moldova s-a axat mai mult pe căutarea originilor şi a provenienţei. Acest fapt era firesc în condiţiile existente în „secolul naţionalităţilor” (cel de-al XIX-lea) caracterizat printre altele de romantism. La început teoria cea mai răspândită a fost acea a originii cumane a „ceangăilor”.
În anul 1837 vine în Moldova trimis de către Societatea Maghiară de Ştiinţe pentru a-i studia pe „ceangăi” preotul Gegő Elek. În urma vizitei sale el conclude că aceştia au o origine cumană deşi la un moment dat afirmă următoarele: „Să nu accepte nimeni în mod gratuit că am investigat aşezările ungureşti din Moldova până la locurile de baştină din Asia şi de acolo am însoţit corturile lor cu lumina slabă a făcliei mele. S-au făcut multe cercetări în această privinţă, dar opiniile diferă ca şi mersul ceasornicelor de buzunar şi – fără a-i jigni pe savanţii noştri – fiecare îşi urmează intuiţia proprie”[10].
Savantul german Gustav Weigand, cel care i-a caracterizat pe catolicii din Moldova ca pe „o enigmă istorică”[11], a cercetat personal câteva dintre satele acestora din punct de vedere lingvistic, adoptând ipoteza originii lor cumane pe baza „rostirii siflante” considerată un reflex întârziat din limba cumană[12]. Această particularitate lingvistică specifică, „cel mai caracteristic fenomen al graiului ceangău”[13], întâlnită atât în graiul românesc cât şi în graiul unguresc al catolicilor din Moldova, a fost constatată şi în sate româneşti din Transilvania, Banat, Oltenia, Mehedinţi şi Gorj[14].
Constatând existenţa acestei rostiri şi la istroromâni, lingvistul român Sextil Puşcariu ajungea la concluzia că „avem de a face cu un fenomen, care s-a petrecut şi la aromânii olimpioţi şi la dacoromâni”[15], iar Gustav Weigand afirma că „nu poate fi vorba ca acest ciudat fenomen de limbă să fi luat naştere separat în Moldova, Oltenia şi Banat. Trebuie să-i stea la bază un element etnic comun”[16]. Opinia lui Weigand o considerăm logică, rostirea siflantă fiind „un fenomen fonetic românesc”[17], necunoscută nici limbii cumane[18] nici „sistemului fonetic maghiar”[19], ea reprezentând „rezultatul unui proces intern de dezvoltare a limbii române”[20].
Deşi au mai fost cercetători maghiari care au susţinut ipoteza originii cumane a catolicilor din Moldova, cum ar fi Munkácsi Bernát[21] ori Andrei Veress[22], totuşi aceasta a fost abandonată în prima jumătate a secolului XX.
O altă teorie a fost aceea a originii cabare, ipoteză susţinută de către istoricul maghiar Karácsonyi János[23]. Nici ipoteza originii pecenege[24] nu a fost neglijată ca de altfel, nici cea a originii hunice[25].
Unii cercetători i-au considerat pe catolicii din Moldova ca fiind un grup auxiliar al secuilor[26] ori „un grup al poporului maghiar, care în decursul secolelor X-XII a trăit pe teritoriul de azi al Ungariei, şi anume în regiunea apuseană, de unde s-a strămutat în Transilvania în cursul secolului al XII-lea, plecând de aici, în parte, în Moldova”[27]. Atilla de Gérando îi considera pe „ceangăi” ca descendenţi ai unui trib maghiar, aşezaţi în Moldova înaintea românilor[28]. De asemenea, Jean Tatrosi îi credea pe „ceangăi” ca având o origine mai veche decât a românilor din spaţiul moldav[29].
O teză cu multă vogă în mediul ştiinţific (reiterată chiar şi în a douajumătate a secolului XX[30]) a fost aceea a considerării „ceangăilor” ca urmaşi ai maghiarilor din „Atelkuzu”[31]. Argumentele au fost de ordin lingvistic şi arheologic, însă fără un suport ştiinţific solid. „În vreme ce Atelkuzu se întindea din bazinul Siretului şi de la Dunăre spre est, ceangăii stabiliţi în Moldova se grupau îndeosebi între Carpaţi şi Siret, unde au lăsat şi urme în toponimie şi hidronimie”[32]. Ipoteza a fost combătută, pe lângă cercetători români[33] şi de cercetători maghiari[34].
În prima jumătate a secolului XX cercetătorii maghiari au abandonat ipotezele privind posibila emigrare a „ceangăilor” dinspre est, lansând ipoteza unei migraţii dinspre vest, în cursul evului mediu, „după mutarea ungurilor din Atelkuzu în Panonia”[35]. Fireşte, au început discuţii cu privire la cauzele, perioada şi locul de unde au emigrat în Moldova. Din acest moment cercetătorii problemei au conştientizat şi necesitatea realizării unor demersuri ştiinţifice coroborând datele lingvistice, istorice, etnografice, folclorice privindu-i pe „ceangăii din Moldova”.
Dintre cercetătorii maghiari care s-au ocupat de „ceangăi” în această perioadă amintim pe Domokos Pál Péter[36], autor al unor lucrări pe această temă, abordând o multitudine de aspecte: istorice, eclesiastice, etnografice, folclorice. După acesta, cine doreşte să se aplece asupra vieţii „ceangăilor” din Moldova acela trebuie să se folosească de scrierile anterioare, să meargă în mijlocul lor, să le străbată satele, să le treacă pragul caselor, să se convingă cu ochii proprii de viaţa lor. După cunoaşterea acestor lucruri este necesar să caute în limba lor maternă scrierile, să se uite asupra scrierilor altor autori aparţinând altor popoare, referitoare la „ceangăi”, să citească părerile autorilor români relative la „ceangăi”. După coroborarea tuturor acestor date el poate să-şi expună propria părere[37]. În opinia cercetătorului maghiar doar acela poate susţine un punct devedere veridic asupra problemei „ceangăilor” care a avut posibilitatea să parcurgă întreaga Moldovă, având astfel şi imaginea de ansamblu a zonei[38].
Fireşte şi Domokos Pál Péter a susţinut originea maghiară a „ceangăilor”din Moldova, deşi la un moment dat afirma că: „Este greu a avea un răspuns la întrebările: cine sunt ceangăii din Moldova? Când s-au aşezat ei pe locurile deastăzi? Cine şi când i-a creştinat în religia catolică? Cine i-a învăţat să vorbească ungureşte?”[39]. Pentru autor, dincolo de enigma care înconjoară istoria de începuta „ceangăilor”, cei de astăzi aparţin totuşi naţiunii maghiare întrucât vorbesc ungureşte. Faptul că vorbesc şi româneşte este, după părerea lui, o consecinţă a asimilării „ceangăilor” de către moldovenii în mijlocul cărora trăiesc.
Cercetătorul maghiar Lükő Gábor a finalizat de asemenea o cercetare etnografică şi lingvistică asupra „ceangăilor”, împărţindu-i pe aceştia în două grupe: de nord şi de sud, deosebite după părerea autorului din punct de vedere lingvistic şi etnografic. Grupul nordic care-şi asumă (susţine autorul) şi denumirea de „ceangău” se întinde în jurul Romanului şi mai spre sud în jurul Bacăului. În acest ultim loc, în parte se amestecă cu zona mai numeroasă a satelor catolice din regiunea Siretului şi a Trotuşului. Catolicii din ultima zonă îşi spun „secui” şi nu-şi asumă denumirea de „ceangău” şi au legături din punct de vedere etnografic şi lingvistic cu secuii din sud-estul Transilvaniei. Pe baza materialului etnografic Lükő Gábor ajunge la concluzia că grupul nordic al „ceangăilor” este grupul maghiar cel mai vechi, grupul arhaic al maghiarilor din Moldova, cu apropieri din punct de vedere etnografic cu maghiarii din bazinul Someşului, în aceeaşi măsură în care „ceangăii” din zona Siretului şi a Trotuşului au legături cu secuimea[40].
Printre cercetătorii maghiari trebuie să-l amintim aici şi pe Mikecs László, cel care, pe lângă lucrări de mai mică anvergură relative la „ceangăi” le-a dedicat acestora o monografie cu o bogată bibliografie a problemei[41].
În cea de-a doua jumătate a secolului XX preocupările cercetătorilor maghiari privitoare la „ceangăi” cunosc o evoluţie în consonanţă cu condiţiile politice existente, interesul acestora continuând a fi constant, manifestându-se atât pe tărâmul istoriei cât şi pe cel al lingvisticii, etnografiei ori folclorului. Astfel, au apărut lucrări de istorie cum ar fi cele ale lui Benda Kálmán[42], de lingvistică ale lui Márton Gyula[43] ori Szabó T. Atilla[44], de etnografie şi folclor prin contribuţiile lui Kós Károly[45], Szentimrei Judit, Nagy Jenő, Faragó József[46], Jagamas János, Kallós Zoltán[47], precum şi, în ultima perioadă mai ales, o serie de lucrări[48] colective adunând rezultatele unor cercetări diverse privindu-i pe „ceangăi”,toate susţinând originea maghiară a acestora.
Dacă cercetătorii maghiari au susţinut diverse ipoteze în privinţa originii catolicilor din Moldova, oprindu-se în ultima perioadă la argumentarea originii maghiare, cercetătorii români care s-au oprit chiar şi tangenţial asupra subiectului, afirmau originea maghiară a acestora. Astfel, Radu Rosetti, într-un studiu privind catolicii şi catolicismul din Moldova îi considera pe aceştia ca fiind urmaşii unor vechi colonii ungureşti aşezate de către regii maghiari în scopuri militare în Moldova încă înainte de descălecat[49]. El îi împărţea pe catolicii din Moldova, pe care îi considera unguri, în „două grupuri: în Ceangăi şi în Secui”[50], deosebite prin „grai şi caracter”, delimitându-le şi geografic.
Un alt cercetător, Carol Auner, a publicat de asemenea o serie de lucrări[51] privindu-i pe catolici şi catolicismul din Moldova, susţinând de asemenea originea ungurească a acestora. Contribuţiile sale sunt importante mai ales în ceea ce priveşte existenţa episcopiilor catolice din spaţiul moldav.
Un interesant studiu[52] despre catolicii din Moldova, pornind de la celebrul „Codex Bandinus”[53] din 1646 a finalizat Gh. I. Nastase, apelând la criteriul geografic şi ajungând la concluzia originii lor ungureşti. Şi acest autor reia ideea împărţirii catolicilor din Moldova în două grupuri: în „Ceangăi” şi „Săcui”[54], analizând criteriile istorice, geografice, lingvistice şi antropologice ale acestei delimitări, ajungând la concluzia că „noţiunea «ceangău» în sens istoric, azi nu se mai suprapune exact peste noţiunea «ceangău» în sens geografico-lingvistic”[55]. Mai mult, autorul reaminteşte faptul că Marco Bandini în Codexul său „vorbind despre populaţiunea ungurească din Moldova nu face distincţiuni, nu caută nuanţe etnice, termenul peste tot întrebuinţat de el este acela de unguri, şi îi este cu totul necunoscută numirea de ceangău. Peste tot el tratează elementul unguresc ca o unitate etnică omogenă, vorbind aceeaşi limbă ungurească”[56].
Deşi, în general în lucrările sale Nicolae Iorga susţine originea maghiară a catolicilor din Moldova, totuşi, la un moment dat afirmă că aceştia „nu sunt nici pe departe aşa de străini cum s-ar putea bănui”[57], o trimitere evidentă către originea românească.
Contribuţii importante au venit din partea cercetătorilor români în ceea ce priveşte publicarea de izvoare privitoare la istoria catolicilor şi a catolicismului din Moldova. Amintim aici lucrările lui I.C. Filitti[58], G. Călinescu[59], Francisc Pall[60], Petru Tocănel[61], Ion Dumitriu-Snagov[62], toate valorificând bogatele arhive ale Sfântului Scaun, care au fost întotdeauna „un miraj al oricărui cercetător în căutarea adevărului”[63].
Punctul de vedere al originii româneşti a catolicilor din Moldova se afirmă destul de timid, găsindu-şi cu toate acestea începuturile încă în secolul al XIX-lea. Astfel, Mihail Kogălniceanu îi considera ca „adevăraţi români de origine”[64]. Secolul XX a fost cel care a adus şi primele lucrări privind originea românească a catolicilor din Moldova. Iosif Petru M. Pal[65], la mijlocul secolului argumentează această teză folosind criterii istorice, etnografice şi eclesiastice. Un alt cercetător, Petru Râmneanţu[66] a argumentat originea românească pornind de la criteriul biologic, susţinând pe baza analizei grupelor de sânge faptul că „ceangăii” au acelaşi indice biologic ca şi românii.
Originea românească a catolicilor din Moldova a fost susţinută deasemenea, pornind de la criteriul lingvistic de către Dumitru Mărtinaş[67]. Demonstraţia autorului se bazează pe graiul românesc al „ceangăilor”, ignorat de către cercetările anterioare. Mărtinaş susţine faptul că „ceangăii” sunte migranţi români transilvăneni, veniţi în Moldova în cursul secolului al XVIII-lea şi că aceştia „nu trebuie confundaţi şi nici nu trebuie priviţi ca descendenţi ai vechilor colonişti maghiaro-secui şi saşi de aici”[68], întrucât „locuitorii maghiaro-secui şi saşi din vechile comunităţi catolice moldovene dispăruseră în cea mai mare parte pe la sfârşitul sec. XVIII, iar rămăşiţele acestor comunităţi erau acum româneşti. Ceangăii reprezintă o nouă stratificare de populaţie românească dinTransilvania, mai mult sau mai puţin secuizată, stabilită succesiv aici în secolul următor. Graiul lor specific transilvănean reprezintă dovada peremptorie a originii lor româneşti”[69]. Ca aşezare geografică şi ca origine, autorul distinge în cadrul populaţiei catolice din Moldova „două categorii etnice deosebite”[70]: cea a „ceangăilor”, împărţită la rândul ei în două grupuri – de nord (în zona Romanului)şi de sud (în zona Bacăului) – şi cea a „secuilor” (în zona Trotuşului şi Tazlăului). Autorul susţine că „aceste două categorii, deşi sunt cunoscute sub aceeaşi denumire generică de unguri sau de ceangăi, sunt în realitate diferenţiate prin limbă şi etnicitate, prin obiceiuri şi conştiinţă. Secuii nu se consideră ceangăi, iar aceştia nu se consideră secui”[71].
Amintim aici şi recenta contribuţie a etnologului Ion H. Ciubotaru[72], care a argumentat originea românească a catolicilor din Moldova pornind de la criteriul etnografic, într-o lucrare de referinţă pentru cultura populară tradiţională a catolicilor din Moldova. Autorul menţionează printre altele faptul că „toate componentele civilizaţiei tradiţionale din aceste aşezări (catolice –n.n.) se caracterizează printr-o puternică unitate şi poartă pecetea inconfundabilă a spiritualităţii româneşti. Semnele arhaicităţii şi ale duratei pot fi identificate, cu uşurinţă, în cele trei compartimente ale creaţiei populare ce fac obiectul prezentei lucrări: arhitectura populară tradiţională, textilele de interior şi portul popular de sărbătoare. Alte dimensiuni ale universului etno-folcloric din satele catolicilor moldoveni – cum ar fi riturile de trecere, obiceiurile calendaristice, literatura şi muzica populară – vor fi tratate în volumele următoare, aflate în curs de pregătire”[73].
În ceea ce priveşte costumul popular de sărbătoare al catolicilor din Moldova, autorul afirmă pe bună dreptate că acesta „contribuie în mare măsură, la înţelegerea originii şi identităţii populaţiei de care vorbim[74]… Într-adevăr, aşa după cum s-a mai spus, catolicii din Moldova sunt păstrătorii celor mai vechi tradiţii de vestimentaţie românească din această parte a ţării. Portul bătrânesc, pe care ei îl îmbracă şi astăzi, este inconfundabil şi are o puternică personalitate ce se manifestă prin acea că păstrează, nealterate, elementele fundamentale ale substratului traco-daco-iliric… Particularităţile stilistice şi morfologice pe care le pune în evidenţă portul tradiţional de sărbătoare al populaţiei catolice dinMoldova pledează, fără nici un dubiu, pentru obârşia românească a acestor credincioşi… Unitatea în varietate, ca şi specificul costumului de sărbătoare pe care îl poartă catolicii moldoveni rezulta şi din faptul că aceste straie se încadrează viziunii sculpturale a portului românesc”[75].
Pentru noi folosirea termenului „ceangău” la adresa catolicilor din Moldova o considerăm nejustificată, acesta fiind utilizat în decursul timpului cu sensuri diferite, fără să se încerce stabilirea momentului istoric când apare, aspect deosebit de important în privinţa sensului corect pe care l-a avut iniţial.
„De obicei, apariţia unui nume nou pe tabelul popoarelor marchează momentul desprinderii unui nou neam dintr-o comunitate mai mare. Originea denumirii date de vecini trebuie căutată întotdeauna în sânul poporului nou apărut. Ea oglindeşte fie caracteristici ale spaţiului geografic şi ale cadrului istoric, fie trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba vorbită, culoarea, credinţa, obiceiurile şi chiar numele cu care membrii acestui neam se desemnează pe ei înşişi)”[76].
Spaţiul originar al termenului „ceangău” a fost sud-estul Transilvaniei, un teritoriu de interferenţă etnică şi culturală, care a favorizat apariţia „fenomenului ceangău”[77]. Lingviştii susţin faptul că în privinţa sensului unui cuvânt, trebuie căutată întotdeauna forma primară existentă în limba de origine a acestuia. Noi am căutat această formă primară a termenului „ceangău” şi am găsit-o în maghiarul „csáng”[78], cu variantele „csángani”, „csángódni”[79], „elcsángódni”, cu înţelesul de „străin”, „înstrăinat”[80], arătând deci o însuşire, o calitate, fiind cu alte cuvinte un nume calitativ şi nu unul etnic. Acesta era folosit de către secui pentru a desemna iniţial pe cei care nu erau secui. Aceştia puteau fi români, saşi sau alţi trăitori în secuime ori la graniţele teritoriului secuiesc, unii dintre ei aspiranţi la calitatea de secui.
[1] Cf. Acta – 1996, Sfântu Gheorghe, vol. I, 1997, p. 209-224.
[2] Cf. „Notitia de rebus Hungarorum qui in Moldavia, et ultra degant, scripta ab Adm. R.D. Petro Zöld, Parocho Csik Delmensi in Siculia data ad A.R.P. Vincenti Blacho”, publicată în traducere maghiară în Magyar Könyv-Ház, III, Pozsony, 1783, p. 414-428 şi în traducere germană sub titlul Reisse nach der Moldau, înUngarisches Magazin, III, nr. 1, Pressburg, 1783, p. 90-110.
[3] Publicată în: Veszely Károly, Imets Fülöp Jako, Kovács Ferencz, Utazás Moldva –Oláhhonban – 1868, Târgu Mureş, 1870, p. 57-66; Domokos Pál Péter, A Moldvai magyarság, Cluj, 1941, p. 52-60.
[4] Cf. supra, nota 2, Pozsony, p. 415.
[5] Ibidem, Pressburg, p. 96.
[6] Cf. supra, nota 3, 1870, p. 58.
[7] Márton Gyula, Câteva aspecte ale bilingvismului maghiaro-român la ceangăii din Moldova, în Studii şi cercetări lingvistice, XII, nr. 4, Bucureşti, 1961, p. 541-553.
[8] Cf. supra, nota 6.
[9] Cf. supra, nota 5, p. 97.
[10] P. Gegő Elek, A moldvai magyar telepekröl, A’Magyar Tud. Akadémia Elébe Terjesztve, Buda, 1838, p. 62.
[11] Ion Dumitriu-Snagov, Ceangăii – dincolo de enigmă, în Magazin istoric, XXIV,nr. 12 (285), 1990, p. 34.
[12] Gustav Weigand, Der Ursprung der s-Gemeinden, în Neunter Jahresbericht desInstitutes für Rumänische Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig, 1902, p. 137.
[13] Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, ediţia a II-a, Bacău, Editura „Symbol”, 1998, p. 73.
[14] Mihail C. Gregorian, Graiul şi folclorul din Oltenia nord-vestică şi Bănatu lrăsăritean, I, Craiova, 1938, p. 46; Mircea Borcilă, Un fenomen fonetic dialectal: rostirea lui ş ca s şi a lui j ca z în graiurile dacoromâne. I. Răspândirea şi situaţia actuală a fenomenului, în Cercetări de lingvistică, X, nr. 2, iulie-decembrie, Cluj-Napoca, 1965, p. 269-279; idem, Un fenomen fonetic dialectal: rostirea lui şca s şi a lui j ca z în graiurile dacoromâne. Vechimea şi originea fenomenului, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, series Philologia, fasc. 2, Cluj-Napoca, 1965, p.109-119; idem, Un fenomen fonetic românesc dialectal: ş-s şi j-z. II. Locul şi reflexele fenomenului în microsistemul graiului, în Cercetări de lingvistică, XI, nr.1, ianuarie-iunie, Cluj-Napoca, 1966, p. 71-76.
[15] Mircea Borcilă, loc.cit., X, 1965, p. 270.
[16] Cf. supra, nota 12.
[17] Dumitru Mărtinaş, op.cit., p. 82.
[18] Vezi: Melich János, în Ethographia, XIV, Budapest, 1903, p. 52-54; Mircea Borcilă, loc.cit., 1965, fasc. 2, p. 109-119.
[19] Dumitru Mărtinaş, op.cit., p. 75.
[20] Mircea Borcilă, loc.cit., 1965, fasc. 2, p. 118.
[21] Munkácsi Bernát, A moldvai csángók eredete, în Ethnographia, Budapest, 1902,p. 433-440.
[22] Veress Endre, A moldvai csángók származása és neve, în Erdélyi Múzeum, Cluj,1934, p. 29-64; Andrei Veress susţinea ipoteza originii cumane şi într-o scrisoare din 21 aprilie 1934 adresată lui Mihai Costăchescu şi trimisă din Budapesta, unde afirmala un moment dat: „sunt convins că am reuşit a deslega enigma mare a obârşiei lor, care e curat cumană…” (Arhivele Statului Iaşi, Fond „M. Costăchescu”, nr. 1165, publicat de Dumitru Ivănescu, Informaţii pentru istoria cercetărilor genealogic eromâneşti în corespondenţa lui M. Costăchescu, în Arhiva Genealogică, I (VI), nr.3-4, Iaşi, Editura Academiei Române, 1994, p. 216.
[23] Karácsonyi János, A moldvai csángók eredete, Budapest, 1914, p. 18.
[24] Dumitru Mărtinaş, op.cit., p. 15; Nicolae Iorga, Consideraţii noi asupra rostului secuilor, în Revista istorică, XXV, nr. 46, aprilie-iunie, Bucureşti, 1939, p. 141.
[25] Petru Râmneanţu, Die Abstammung der Tschangos, Sibiu, 1944, p. 11.
[26] Vezi: Szávas G., în Magyar Nyelvör, Budapest, 1874, p. 54; Steuer J., în Magyar Nyelvör, Budapest, 1893, p. 344.
[27] Bakó Géza, Contribuţii la problema originii ceangăilor, în Studii şi articole de istorie, IV, Bucureşti, 1962, p. 37-44.
[28] Atilla de Gérando, Les Tschangos, în Revue de Géographie, deuxième année, tome III, juillete-décembre, Paris, 1878, p. 283.
[29] Jean Tatrosi (pseudonimul lui Veress Endre, alias Andrei Veress), Les Hongrois de Moldavie, în Revue de Hongrie, XV, tom. XXVI, Budapest, 1922, p. 129-134; 176-182; idem, Encore quelques mots sur les Hongrois de Moldavie, în Revue de Hongrie, XV, tom. XXVII, Budapest 1922, p. 274.
[30] Cf. Új magyar lexikon, vol. I, A-C, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1960, p. 480.
[31] Györffi István, A moldvai csángók, Budapest, 1917; Rubinyi Mózes, A moldvai csángók múltja és jelene, în Ethnographia, Budapest, 1901, p. 115-124; 166-175; Gunda Béla, Egy csángók könyv jubileuma, în Magyar Nemzet, iulie 22, Budapest, 1986.
[32] Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi Turanici, Iaşi, Editura Junimea, 1985, p. 54; Radu Rosetti, Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, tom. XXVII, 1904-1905, p. 247-254; Lükő Gábor, Hav a selve és Moldva népei a X-XII században, în Ethnographia népélet, Budapest, XLVI, 1-4, 1935, p. 96-101; Ladislaus Mikecs, Ursprung und Schicksalder Tschango-Ungarn, în Ungarische Jahrbücher, Berlin, XXIII, 1943, p. 247-280.
[33] Victor Spinei, op.cit., p. 53-54; idem, Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, Universitas, 1994, p. 242; Petru Râmneanţu, op.cit.
[34] Fodor István, Zur Problematik der Ankunft der Ungarn im Karpatenbecken… (Interaktionen der mitteleuropäischen Slawen und anderen Ethnica im 6-10. Jahrhundert, Symposium, 1983), Nitra, 1984, p. 100-102.
[35] Victor Spinei, op.cit., 1985, p. 54; Radu Rosetti, op.cit., p. 282-287; Petru Râmneanţu, op.cit., passim; Bakó Géza, loc.cit.; von Ernst Wagner, Ungarn (Csangonen) in der Moldau und in der Bukowina im Spiegel neuerer romänischer Quelleneditionen, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 3 (74),1, Köln-Wien, 1980, p. 27-47.
[36] Domokos Pál Péter, A moldvai magyarság, Csiksomlyó,1931; idem, Mert akkor az idő napkeletre fordul, Cluj, 1940; idem, Adalékok Moldva történetéhez, Cluj,1940; idem, Csángó népzene (în colaborare cu Rajeczky Benjamin), I-II, Budapest, 1956; idem, Édes hazámnak akartam szolgálni, Budapest, Szent István Társulat, 1979 etc.
[37] Ibidem, 1931, p. 13.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem, Cluj, 1941, p. 238.
[40] Lükő Gábor, A moldvai csángók. I. A csángók kapcsolatai az erdélyi magyarsággal, Budapest, 1936.
[41] Mikecs László, Csángók, Budapest, 1941, reeditată în anul 1989 (vezi Mikecs László, Csángók, Pécs, Bolyai Akadémia, 1989).
[42] Moldvai Csángó-Magyar Okmánytár (1467-1706), întocmit de Benda Kálmán, Budapest, I-II, 1989.
[43] Cf. supra, nota 7.
[44] Szabó T. Atilla, A moldvai csángó nyelvjárás-kutatás története, în Magyar Nylvjárások, Budapest, 1959, p. 3-38; idem, Nyelv és Irodalom. Válogatotttanulmányok, cikkek, V, Bukarest, Kriterion Kiadó, 1981, p. 480-527 şi 594-609.
[45] Kós Károly, Szentimrei Judit, Nagy Jenő, Moldvai csángó népművészet, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1981.
[46] Faragó József, Jagamas János, Moldvai csángó népdalok és népballadák, Bukarest, 1954.
[47] Kallós Zoltán, Új guzsalyam mellett, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1973.
[48] Vezi printre altele: Csángó Sorskérdések, ed. Halász Péter, Budapest, A Lakatos Demeter Egyesület Kiadványa, 1997; Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve. Dolgozatok a moldvai csángók népi kultúrájáról, 5, ed. Pozsony Ferenc, Kolozsvár, 1997; Csángósors-Moldvai csángók a változó időkben, ed. Pozsony Ferenc, Budapest, Teleki László Alapitvány, 1999, etc.
[49] Radu Rosetti, op.cit., p. 248.
[50] Ibidem, p. 247.
[51] Carol Auner, Începutul episcopatului de Bacău, în Revista Catolică, I, nr. 3, Bucureşti, 1912, p. 383-408; idem, Episcopia de Seret (1371-1388), în Revista Catolică, II, nr. 2, Bucureşti, 1913, p. 226-245; idem, Episcopia Milcoviei în veacul al XIV-lea, în Revista Catolică, III, nr. 1, Bucureşti, 1914, p. 60-80; idem, Cei din urmă episcopi de Seret, în Revista Catolică, III, nr. 4, Bucureşti, 1914, p. 567-577; idem, Episcopia de Baia (Moldaviensis), în Revista Catolică, IV, nr. 1, Bucureşti, 1915, p. 89-127; idem, Moldova la Soborul din Florenţa, ediţia a II-a, Bucureşti, 1915 (extras din Revista Catolică); idem (sub forma Auner Károly), A romániai magyar telepek történeti vázlata, Temesvár, 1908.
[52] Gh. I. Nastase, Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus”, în Arhivele Basarabiei, anul IV, Chişinău, 1934, p. 397-414 respectiv anul VII, nr. 1, 1935, p. 74-88; idem, Die Ungarn in der Moldau im Jahre 1646 (nach dem„Codex Bandinus”), în Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide”, Iaşi, vol. III, 1936, p. 1-11 (cu o hartă).
[53] V.A. Urechia, Codex Bandinus, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, tom XVI, s. II, Bucureşti, 1895, p. 1-335.
[54] Cf. supra, nota 53, 1935, p. 74.
[55] Ibidem, p. 77.
[56] Ibidem, p. 78.
[57] Nicolae Iorga, România cum era până la 1918. II. Moldova şi Dobrogea, Bucureşti, 1940, p. 181.
[58] I.C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, I-II, Bucureşti, 1913-1914.
[59] G. Călinescu, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVIIe XVIII, în Diplomatarium Italicum, I, Roma, 1925, p. 1-223; idem, Altre notiziesui missionari cattolici nei paesi romeni, în Diplomatarium Italicum, II, Roma, 1930, p. 305-514.
[60] Francisc Pall, La controversie tra i minori conventuali e i gesuiti nelle mission idi Moldavia, în Diplomatarium Italicum, IV, Roma, 1940, p. 136-357.
[61] P. Pietro Tocanel O.F.M.Conv., Storia della Chiesa Cattolica in Romania, vol.III, Il Vicariato Apostolico e le Missioni dei Frati Minori Conventuali in Moldavia, parte prima, Padova, Edizioni Messaggero, 1960; Ibidem, parte seconda, 1965.
[62] Ion Dumitriu-Snagov, Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne. 1850-1866, vol.48, Roma, Università Gregoriana Editrice, 1982; idem, Le Saint-Siège et laRoumanie Moderne. 1866-1914, vol. 57, Roma, Editrice Pontificia Università Gregoriana, 1989.
[63] Idem, Românii în arhivele Romei (secolul XVIII), Bucureşti, Editura Cartea Românescă, 1973, p. 11.
[64] Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol. VI, partea I, Bucureşti, 1896, p. 238.
[65] Pr. Dr. Iosif Petru M. Pal, Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii păstorii lor de veacuri, Săbăoani-Roman, Tipografia „Serafica”, 1942.
[66] Petru Râmneanţu, op.cit.; idem, Grupele de sânge la ceangăii din Moldova, în Buletin eugenic şi biopolitic, XIV, nr. 1-2, 1943, p. 51-56.
[67] Dumitru Mărtinaş, op.cit.
[68] Ibidem, p. 47.
[69] Ibidem, p. 48.
[70] Ibidem, p. 12.
[71] Ibidem.
[72] Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol. I, Iaşi, Editura „Presa Bună”, 1998.
[73] Ibidem, p. 7-8.
[74] Ibidem, p. 165.
[75] Ibidem, p. 166.
[76] Armbruster A., Romanitatea românilor, istoria unei idei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 20.
[77] Anton Coşa, Consideraţii asupra originii şi evoluţiei fenomenului ceangău, în Almanahul „Presa Bună”, Iaşi, 1996, p. 61-76; Idem, Catolicii din Moldova şi „fenomenul ceangău”, în Angvstia, 6, Sf. Gheorghe, 2001, p. 33-41; Idem, Românii din sud-estul Transilvaniei în secolele XIII-XV, în Angvstia, 6, Sf. Gheorghe,2001, p. 15-20.
[78] Cf. supra, nota 29, p. 480-481; Révai Nagy Lexikona, IV, Budapest, 1912, p.754-755.
[79] Ion Podea, Monografia judeţului Braşov, vol. I, Braşov, 1938, p. 50.
[80] Ibidem.