Text publicat de BookHub (7 iulie 2022).
În cadrul studiilor despre Orientul Mijlociu, începând cu primii ani ai mileniului al III-lea, istoria Imperiului Otoman se bucură de cea mai multă atenție, astfel că în momentul de față, istoria otomană constituie cea mai importantă preocupare științifică din cadrul acestui domeniu de cercetare. Merită pomenit că aceasta se datorează și muncii depuse de istoricul turc născut pe meleaguri românești și naturalizat în Statele Unite ale Americii, Kemal Haşim Karpat (1923-2019), unde a predat și a desfășurat o importantă activitate de cercetare.
Într-un asemenea context a apărut și lucrarea istoricului nord-american Douglas Arthur Howard (n. 1958), tradusă și publicată recent editura Polirom în cadrul colecției Historia. Profesor de istorie la Universitatea Calvin din Grand Rapids (Michigan, S.U.A.), cu un doctorat în studii uralice și altaice și specializat ulterior în istoria Turciei și a Imperiului Otoman, autorul a semnat numeroase articole pentru revistele de specialitate și a deținut funcția de redactor al „The Turkish Studies Association Bulletin” (actulamente „Journal of Ottoman and Turkish Studies Association”), publicând în 2001 lucrarea The History of Turkey, ajunsă în 2016 la a doua ediție. Astfel, în 2017, apare la Cambridge University Press A History of the Ottoman Empire, lucrarea publicată de curând în limba română de editura Polirom.
Cea mai importantă contribuție a lucrării lui Howard este prezentarea cronologică a evenimentelor, care începe cu nașterea unui mic emirat la granițele Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin), pe care treptat l-a scos de pe harta lumii, pentru ca în secolul XV și XVI să se transforme într-o mare putere mondială, iar în secolele următoare până la disoluție, să se confrunte cu marile puteri ale zonei și cu provocările aduse de modernitate.
Volumul este structurat în șapte capitole cronologice ce corespund secolelor din calendarul islamic urmat de dinastia otomană și folosit ca normă pe cuprinsul întregului teritoriu al fostului Imperiu Otoman. Autorul supune lupei istorice o perioadă de peste șase secole, de la fondarea nucleului statal până la abolirea sultanatului și, ulterior, a califatului.
De remarcat că Howard rămâne fidel declarației sale din Introducere și anume că „nici o epocă nu este mai importantă sau mai puțin importantă decât alta” (p. 27); astfel, în lucrare nu vom găsi aluzii la o epocă de aur otomană și nici la vreo instituție politică otomană ce ar putea fi considerată ideală. Pe de altă parte, istoricul nord-american nu lasă nici un moment impresia că Imperiul Otoman ar fi fost vreodată „omul bolnav al Europei” sau că paradigma declinului otoman ar merita atenția cititorului. Toate aceste remarci vin să susțină abordarea culturalistă a lui Howard, o abordare aleasă de autor pentru a nu scoate în evidență doar centralitatea statului, ci pentru a reliefa mentalitățile, cutumele și cultura popoarelor ce alcătuiau Imperiul Otoman. Sincretismul social din Anatolia sau Balcanii de secol XV este descris la fel de apriat precum reformele financiare de secol XVI sau XVII, precum consolidarea puterii liderilor politici provinciali în secolul al XVIII-lea ori precum perioada Tanzimat-ului din secolul al XIX-lea. Îmbinarea aspectelor culturale cu evenimentele politice și religioase constituie o trăsătură distinctivă a cărții. Printr-o asemenea metodă, Howard a încercat să surprindă o lume otomană alcătuită din trei elemente: dinastia politică, prosperitatea economică și convingerile spirituale dinastice.
În primul capitol, Geneza otomană, 1300-1397, autorul creionează aspectele sociale importante din punctul său de vedere pentru edificarea Porții Otomane. Capitolul cuprinde perioada lui Osman, Orhan, Murad I și primii ani ai lui Baiazid I; deși menționează succint bătăliile și războaiele primilor conducători otomani, accentul este pus pe consecințile confruntărilor militare asupra extinderii Imperiului și asupra comunităților religioase înglobate.
Al doilea capitol, O dinastie binecuvântată, 1397-1494, reia domnia lui Baiazid I și continuă cu cea a lui Mehmed I, Murad al II-lea, Mehmed al II-lea „Cuceritorul” și prima parte a perioadei lui Baiazid al II-lea. Istoricul nord-american suprinde câteva dintre primele proiecte sociale din Imperiul Otoman printre care construcția de moschei și de medrese, reconstrucția unor centre urbane și comerciale importante în epocă precum Edirne sau Bursa și, ulterior cuceririi, a Constantinopolului.
În al treilea capitol, O concepție despre lume, 1494-1591, autorul continuă firul istoric al domniei lui Baiazid al II-lea, după care continuă cu perioadele lui Selim I, Suleyman I, Selim al II-lea și Murad al III-lea, surprinzând astfel transformarea Imperiului dintr-unul balcano-anatolian într-unul global. Politica internațională a sultanilor este prezentată în funcție de evenimente precum expansiunea colonială a europenilor în cele două Americi sau consolidarea Casei de Habsburg în centrul Europei, dar și în raport cu gestionarea internă a relațiilor interconfesionale sau interetnice și a rivalităților dintre conducătorii locali ai regiunilor guvernate și cei numiți de sultan.
În capitolul IV, Ambiguități și certitudini, 1591-1688, autorul tratează evenimentele mai importante din timpul sultanilor Murad al III-lea, Mehmed al III-ea, Ahmed I, Mustafa I, Osman al II-lea, Murad al IV-lea, Ibrahim și Mehmed al IV-lea, înfățișând contradicțiile din interiorul construcției statale otomane ce au contribuit la rebeliuni, comploturi de palat și asasinarea a doi sultani (Osman al II-lea și Ibrahim), falii sociale, militare și economice ale căror consecințe s-au resimțit mai mult pe plan international, începând cu secolul al XVII-lea și până la dispariția Imperiului.
În capitolul V, Global și local, 1688-1785, Howard se ocupă de analiza politicilor interne și externe din timpul sultanilor Suleyman al II-lea, Ahmed al II-lea, Mustafa al II-lea, Ahmed al III-lea, Mahmud I, Osman al III-lea, Mustafa al III-lea și Abdul-Hamid I. Cea mai importantă mențiune din acest capitol este cea referitoare la taxa agricolă și la dreptul de colectare al celui care plătea mai mult; o astfel de abordare a contribuit la lărgirea visteriei statului, însă pe termen lung practica s-a dovedit a fi deficitară. Comerțul otoman a devenit mai consistent în epocă datorită faptul că pelerinii musulmani în drum spre Mecca și Medina trebuiau să folosească rute circumscrise de granițele Imperiului. Capitolul se încheie cu descrierea consecințelor înfrângerii în războiul împotriva rușilor dintre anii 1768 și 1774.
Capitolul al VI-lea, Colaborări și dezagregări, 1785-1882, surprinde domniile din timpul sultanilor Selim al III-lea, Mustafa al IV-lea, Mahmud al II-lea, Abdul-Mecid I, Abdul-Aziz, Murad al V-lea și anii de început ai lui Abdul-Hamid al II-lea. Perioada una este de căutări și reforme, experimente socio-politice și incompatibilități societale, înfrângeri militare și retrageri pe plan international. Tanzimat-ul ar fi trebuit să reducă decalajele față de marile puteri europene printr-o centralizare eficientă, o fiscalitate modernă și o schimbare de paradigmă juridică; în schimb, reformele Tanzimat-ului au șubrezit sistemul milleturilor și au descătușat „forțele profunde” ale modernității precum laicizarea sau naționalitatea.
Ultimul capitol al cărții, Disoluția, 1882-1924, analizează cea mai parte parte a domniei lui Abdul-Hamid al II-lea și continuă cu domniile ultimilor doi sultani, Mehmed al V-lea și Mehmed al VI-lea. Partea cea mai consistentă este atribuită epocii hamidiene, care i-a găsit în opoziție pe sultanul Abdul-Hamid al II-lea și clientela sa pe de o parte, și pe Junii Turci alături de alte grupuri nemulțumite de anacronismul imperial, inclusiv reprezentanți unor grupuri etnice, pe de altă parte. Este analizat efortul belic otoman și deznodământul Primului Război Mondial, genocidul armenilor, haosul rezultat în urma dezintegrării autorității guvernului otoman și contribuția lui Mustafa Kemal la nașterea republicii.
Lucrarea cuprinde numeroase ilustrații, hărți, fotografii, secțiuni explicative suplimentare și trimiteri bibliografice, însă suferă de neajunsul de a încerca sinteza a peste șase sute de ani de istorie în 360 de pagini cu tot cu trimiterile bibliografice de la sfârșitul fiecărui capitol (de la pagina 21 până la pagina 381). În ciuda acestui punct slab, cartea lui Howard are calitatea de a fi un bun ghid pentru cine dorește o introducere în istoria otomană, o bornă solidă pentru a aprofunda ulterior ceea ce unii dintre istorici au descris drept „pax ottomana”. (autor: Remus Tanasă)