Categorie: Publicistică

Articol publicat de Agenzia Stampa Italia (Agentia de Presa Italia)

Il liberalsocialismo è probabilmente il più promettente dei numerosi movimenti di “terza via” sorti nel mondo occidentale tra Ottocento e Novecento. Nasce dall’esigenza di evitare che liberalismo e socialismo, se spinti sino alle loro estreme conseguenze, producano più danni che vantaggi: un capitalismo spietato e rapace, un socialismo oppressivo e livellatore. Per salvare il meglio dell’uno e dell’altro occorre definire un modello che rispetti e promuova tutte le libertà, da quelle politiche a quelle economiche e civili, ma si dimostri sensibile ai problemi della povertà, dell’educazione, dello sviluppo sociale. Le difficoltà sorgono naturalmente quando occorre tracciare la frontiera tra le due esigenze, e sono tanto maggiori, paradossalmente, quanto maggiori sono le doti individuali e il brio intellettuale dei singoli liberalsocialisti. (mai mult…)

Articol publicat de revista Historia

Consulul francez Reihnard, este o figură importantă pentru istoria românilor, nu doar pentru că venea cu noul titlu de „rezident“, care dădea o semnificaţie deosebită misiunii sale în contextul evenimentelor acelor ani, ci mai ales pentru că de la el au rămas câteva texte mai ample cu relatări despre români. Pe lângă corespondenţa sa cu alte personaje politice franceze, exista şi un raport întocmit la ordinul împăratului Napoleon, datat din 30 noiembrie 1807. Despre faptul că raportul era solicitat de împărat aflăm din scrisoarea lui Talleyrand către Reihnard, din 9 noimbrie 1807, prin care îi cerea întocmirea acestuia în numele lui Napoleon.

Charles Frederic Reihnard, era de naţionalitate germană, fiind născut la 2 octombrie 1761 la Schorndorf (Wutemberg). Trecând în Franţa în 1787, el se va lansa în politică. Îmbrăţişează principiile revoluţionare, intră în „Societatea prietenilor Constituţiei“, se apropie de viitorii deputaţi ai Girondei: Vergniaud, Ducos, Gaudet. În noiembrie 1793 a fost numit prim secretar de ambasadă la Napoli, iar în ianuarie 1794 a fost numit şef de departament în Ministerul Afacerilor Străine, apoi ministru plenipotenţiar pe lângă oraşele hanseatice (septembrie 1795-octombrieb1797). Sub Napoleon va fi acreditat pe lângă oraşele hanseatice şi Saxonia inferioară, cu reşedinţa la Hamburg (1802-1805). La 18 martie 1806, va fi numit prin decret imperial, rezident şi comisar general pentru relaţiile comerciale în Principatele Române, dar după cum se ştie titlul de rezident nu va fi acceptat de Poartă.  (mai mult…)

Material publicat de Revista Historia

Tratatele semnate între Rusia şi Turcia, începând cu cel din anul 1774 (Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi) şi terminând cu hatişeriful din 1802, sunt dovada clară a influenţei ruse în teritoriul turc, şi dacă această dispută între otomani şi ruşi ar fi urmat să se poarte ca între doi vechi duşmani, este aproape sigur că Rusia ar fi putut continua să-şi sporească influenţa prin intermediul susţinătorilor locali, al consulilor locali, al consulilor aliaţi şi al ameninţărilor directe la adresa turcilor(I). Însă un nou element a intervenit pe scena Principatelor şi a Balcanilor în general. Principala problemă cu care se confruntau diplomaţii ţarişti era influenţa crescândă a Franţei pe tot cuprinsul Europei şi mai ales acolo unde zona de influenţă rusească se intersecta cu cea a francezilor. Sultanul căpătase o mai mare flexibilitate în acţiune,iar între anii 1802-1806, s-a purtat o luptă diplomatică pentru favorurile lui, un fapt extrem de important pentru Moldova şi Ţara Românească. Sultanul era prea slab pentru a face faţă singur ruşilor sau francezilor, însă aliat cu una sau alta dintre părţi, acesta îşi putea menţine autoritatea.

Francezii şi-au folosit agenţii consulari din Principate cam în acelaşi fel ca şi ruşii şi îşi căutau propriul grup de susţinatori printre boieri. Acest lucru făcea vechiul joc ceva mai dificil pentru aceştia din urmă deoarece acum mai există o forţă mlitară care ar fi putut veni să-şi facă simţită influenţa în Principate. Succesele militare ale lui Napoleon erau urmărite cu mare atenţie la Iaşi şi Bucureşti. Curând consulii francezi au putut conta pe familiile Filipescu, Dudescu, Şuţu, Ghica şi Callimachi(II), dar consulii şi emisarii ruşi aveau încă şi mai mulţi susţinători.  (mai mult…)

La începutul anului 1791, în Moldova şi Ţara Românească aveau loc mari frământări. Ruşii trecuseră Nistrul, austriecii, Carpaţii, iar Iaşul şi Bucureştiul erau ocupate de străini. La distrugerile armatelor duşmane se adăugă şi bolile. Autoritatea domnească se pulverizase: domnul moldovean fusese alungat de ruşi, iar cel muntean fusese decapitat din ordinul marelui vizir.

Ceea ce îi făcea pe oameni să mai uite de toate acestea, erau unele zvonuri ce se răspândeau prin ţară. Lumea negustorilor şi a boierilor greci nu discuta decât despre faptul că unii erau văzuţi împărţind pe ascuns broşuri şi ziare străine, unii fredonau cântece neobişnuite. Se vorbea de o mare răsturnare, de o mare revoluţie într-unul dintre cele mai mari state ale Europei. În cealaltă parte a Europei, în Franţa, această revoluţie era pe cale să răstoarne vechea stare de lucruri, adică răsturnarea uneia din cele mai prestigioase monarhii ale lumii. Aceste zvonuri, cărora la început nu li se acorda nici o crezare şi care îi preocupa doar pe câţiva, aveau în curând să sporească, alcătuind o poveste care va pune stăpânire asupra minţilor pentru multă vreme. În cercuri restrânse, boierii au început să se preocupe şi de altceva decât intrigile dintre ei, au început să discute despre Revoluţia franceză, au început să fie interesaţi de ce se întampla în Europa.

În Franţa poporul s-a răsculat iar Bastilia, locul unde erau întemniţaţi condamnaţii politici a dispărut. Pământurile bisericeşti, care în Franţa ocupau o treime din teritoriu, au fost declarate bunuri ale poporului, fiind secularizate. Regele ţării a fost judecat şi executat. A fost abolită monarhia şi instaurată republica a cărei deviză era „libertate, egalitate, fraternitate“. (mai mult…)

Personajul  lui Napoleon I Bonaparte (1769-1821)- general, prim-consul, împărat al francezilor- domină primii ani ai secolulul XIX, dar ar fi excesiv de afirmat că problema Orientului a fost nodul principal al politicii sale. Implicându-se în Orient împăratul urmărea să lovească inamicul său neobosit, Anglia. De aceea el nu a abandonat solul strategic ce îl constituia Orientul, a edificat aici combinaţii politice aventuroase fără discuţie, dar de asemenea unele fiind geniale. Aici şi-a îndreptat privirile imediat după primele victorii din Italia; aici i-a urmărit pe englezi prin expediţia din Egipt, din 1798, expediţie ce urma să lovească Anglia prin invadarea Indiei, poate cea mai importantă colonie britanică. Napoleon şi-a clădit ideea de dominaţie universală pe stăpânirea Orientului, plasând centrul lumii la Constantinopol. Dar acest oraş nu era pentru marele strateg punctul final al politicii sale, ci era punctul de plecare. El privea mai departe de Constantinopol spre Persia, şi mai departe de Persia spre ţelul final India. Distrugerea puterii britancie în Orientul Depărtat devenea pentru împărat o obsesie. Pentru el o alianţă cu Turcia era doar un pas spre cucerirea asiatică. Chemarea Orientului Depărtat era pentru un om cu temperamentul lui Napoleon irezistibilă. India, aşa cum mărturisea el însuşi, ocupa din ce în ce mai mult spaţiu în gândurile sale. Anglia, fiind un stat insular, era greu de lovit, dar dominaţia sa în Estul Depărtat era continentală. Pe uscat nu era loc unde armata franceză nu putea ajunge, sau nimic ce armata franceză nu putea cuceri. Dar între Europa şi India se afla Persia. Şi deci către Persia, şi-a îndreptat pentru început atenţia Napoleon. Astfel în aprilie 1807, un trimis persian s-a întâlnit cu împăratul francezilor în Polonia, şi astfel s-a incheiat Tratatul de la Finkenstein. Poate cea mai importanta clauza a contractului era libera trecere a forţelor franceze prin Persia spre India, şi de asemenea sprijinul acestora din partea  forţelor persiane. De asemenea acest tratat putea servi la nevoie şi împotriva Rusiei.

Republica a rămas fidelă principiului menţinerii Imperiului Otoman, în vreme ce pentru Napoleon I, chestiunea orientală, deşi importantă, era secundară, fiind folosită ca o diversiune, ca o armă politică menită împlinirii unor mari planuri, mai precis, unui ţel suprem: hegemonia asupra continentului.

Până în 1802, Napoleon  s-a gandit la împărţirea Imperiului Otoman, dar apoi a renunţat la idee de teama că Anglia şi-ar fi tăiat partea cea mai mare de moştenire. Primul consul va introduce în tratatul de la Amiens (1802) garanţia asupra integrităţii Imperiului Otoman, va obţine medierea ţarului pentru restabilirea păcii cu Turcia şi libera trecere a vaselor franceze prin Strâmtori în Marea Neagră. Aceste din urmă doleanţe vor dobândi formă juridică prin tratatul turco-francez din 25 iunie 1802, care va deschide o nouă etapă în acţiunea politică a Parisului în sud-estul continentului. (mai mult…)

Articol publicat de Agenzia Stampa Italia (Agentia de Presa Italia)

Quest’anno ricorrono 96 anni dal genocidio armeno del 1915. E ‘un momento tragico nella storia di una nazione, è un punto di svolta nel destino di un popolo.
Ci sono stati eventi drammatici nella storia del mondo e nella storia degli armeni in particolare, ma un tale evento lascia segni tangibili anche nella coscienza di tutta l’umanità e lo fa per un lungo termine.

Ci sono già, oltre a numerose collezioni di documenti d’archivio pubblicati negli ultimi cento anni, numerosi studi e ricerche approfondite per decodificare gli eventi. (mai mult…)

Interesul general politic crescând al Principatelor din partea marilor puteri se explică prin aşezarea lor geografică pe scara continentului. Situate între Marea Neagră şi lanţul Munţilor Carpaţi, acestea formau singurul culoar de trecere pe uscat a trupelor ţariste spre Dunăre şi Balcani. Teritoriul românesc de asemenea flanchează Dunărea pe cea mai mare întindere a ei în raport cu alte ţări riverane, interpunându-se între Imperiul Habsburgic şi gurile fluviului şi Marea Neagră. Striviţi sub presiunea regimului otoman, devenită tot mai apăsătoare în urma intorducerii regimului fanariot, românii au fost totodată ameninţaţi, de expansiunea puterilor creştine, a Imperiului Ţarist şi a celui Habsburgic.

Politica orientală a marilor puteri europene a vizat în esenţă, în secolul XVIII, controlul Dunării de Jos, ce urma să servească drept bază de lansare a altor iniţiative, cu bătaie mai lungă, în care se întrezăreau, nu o dată, Constantinopolul şi Strâmtorile. Făurită în cancelariile marilor puteri, politica externă expansionistă putea fi realizată, în măsura în care aceste state reuşeau să exercite o influenţă corespunzătoare, mai întâi de toate asupra cercurilor conducătoare otomane. (mai mult…)

Material publicat de Revista Historia

Descentralizarea  puterii in Imperiul Otoman a creat condiţii pentru apariţia unor puternici lideri locali: Tepedelenli Ali Paşa la Ianina, Pazvantoglu Osman Paşa la Vidin, Mustafa Paşa Bayraktar la Rusciuc , etc. În acest context, intangibilitatea teritoriului românesc, garantată de dreptul otoman, a fost pusă grav în pericol de facto. Defecţiunea puterii centrale contribuie la creşterea puterii şi influenţei paşalelor de margine.

Principatele Române aveau un statut special în cadrul sistemului politic otoman. Tributare Porţii otomane, acestea şi-au conservat autonomia internă, domnitori şi administraţia de stat, turcilor fiindu-le interzise acheziţionarea de bunuri imobiliare şi practicarea cultului musulman . Instaurarea regimului fanariot în Principatele Române a fost rezultatul unui proces de durată, ale cărui origini se plasează în perioada anterioară începutului secolului al XVIII-lea. Această instaurare a constituit totodată, şi expresia transformărilor substanţiale care au avut loc în raportul de forţe pe plan politic din centrul, estul şi sud-estul continentului. După pacea de la Carlowitz din 1699, Turcia cedează Transilvania Imperiului Habsburgic, iar Rusia a devenit o putere europeană. În acest context, problema orientală a intrat într-o nouă etapă, centrul ei de greutate fixânduse în zona balcano-dunăreană. (mai mult…)

*articol publicat de ziarul on-line al Uniunii Armenilor din România, Ararat, la rubrica presa din România despre Genocid (15 aprilie 2010).

Vezi varianta materialului din presa din Italia…

Se împlinesc anul acesta, 95 de ani de la genocidul armean din 1915. Este un moment tragic în istoria unei naţiuni, este un punct de cotitură în destinul unui popor. Au mai fost evenimente dramatice în istoria lumii, în istoria armenilor în particular, dar un astfel de eveniment marchează, pe durata lungă a istoriei, configuraţia între­gii umanităţi. Există deja, pe lîngă nenumăratele colecţii de documente de arhivă publicate în ultima sută de ani, şi numeroase studii şi cercetări aprofundate care să decodeze întîmplările.

Guvernul turc continuă şi astăzi să nege genocidul, acesta fiind una dintre cauzele principale a controverselor dintre Uniunea Europeana si Turcia.

Dar să vedem ce m-a deteminat să tratez acest subiect.

În ciuda promisiunilor electorale ale lui Barack Obama privind un nou stil în politica americană, printre care şi promisiunea răspicată de a recunoaşte genocidul armean odată ales la Casa Albă, mesajul preşedintelui american din 24 aprilie 2009 a fost o mare dezamăgire pentru armeni şi un moment al trezirii la realitate: administraţia Obama nu era cu mult mai morală decît predecesoarele sale şi cu nimic mai curajoasă în a folosi cuvîntul genocid cînd vine vorba de exterminarea armenilor din Turcia. Aşa că armenii s-au văzut nevoiţi să îşi susţină cauza la Washington la fel ca şi pînă acum: împotriva voinţei administraţiei de la Casa Albă.

Pe 4 martie 2010, rezoluţia recunoaşterii genocidului armean (cunoscută ca H.Res.252), introdusă formal pe agenda Camerei Reprezentanţilor în 2009 la iniţiativa lui Adam Schiff (democrat, California), George Radanovich (republican, California), Frank Pallone (democrat, New Jersey) şi Mark Kirk (republican, Illinois), a fost dezbătută şi adoptată de Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanţilor cu scorul limită de 23-22, după o sesiune de şase ore. În spatele acestui vot se ascunde un adevărat război al lobby-urilor, fără precedent în culisele cauzei armene de la Washington, în care s-au confruntat şi înfruntat două retorici inegale: retorica armenească, cea a restabilirii adevărului şi a apelului la morală şi dreptate istorică, şi retorica turcească, cea a intersului politic, economic şi militar, susţinută de uriaşele resurse financiare ale statului turc, un important cheltuitor de pe piaţa de lobbying din Statele Unite. Turcia a replicat prin chemarea pentru consultări a ambasadorului său de la Washington.

De asemenea, parlamentul suedez a adoptat joi 11 martie 2010, în pofida părerii Guvernului, o moţiune prin care recunoaşte genocidul armean din 1915. Ankara a denunţat votul, şi-a rechemat ambasadorul de la Stockholm pentru consultări şi a anulat vizita în Suedia a premierului, prevăzută pentru săptămâna viitoare. „Condamnăm ferm aceeastă decizie marcată de greşeli mari şi fără fond”, declară premierul turc Recep Tayyip Erdogan, într-un comunicat.

Dar ce este genocidul armean? În preajma primului razboi mondial, Imperiul Otoman era condus de guvernul Junilor turci. Aceştia se temeau că armenii ar putea să se alieze cu Rusia, rivala de secole a otomanilor pentru supremaţia în Peninsula Balcanica şi în Cauzaz. În 1915, când războiul deja începuse, câteva batalioane armeneşti ale armatei ruse au început să recruteze dintre armeni pe cei care în trecut fuseseră în armata otomană.

În acest timp, armata armeană era ajutată şi înarmată şi de Franta, care i-a îndemnat la revoltă împotriva proaspetei puteri republicane. Justificându-şi actele proprii ca reacţie la ameninţarea proaspătului stat, Junii turci au executat imediat în jur de 300 de naţionalisti armeni şi au dat ordine de deportare a unei bune părţi a populaţiei armeneşti din Anatolia, unde trăiau de milenii, spre deşerturile din Siria şi Mesopotamia.

Peste 1.200.000 de persoane au murit de foame, boli si extenuare. Numărul exact de morţi este controversat. Sursele din Turcia tind să minimalizeze cifra, în schimb sursele armeneşti o măresc (1.200.000/1.300.000 este cel mai des folosit şi în orice caz cel mai acceptat numar).

Ce s-a întîmplat la începutul anului 1915 a fost doar începutul pentru tot ce a urmat în secolul XX. Nu doar cu armenii. Nazismul şi comunismul au condus la marile crime împotriva umanităţii ce s-au derulat în următoarele decenii, cu o ferocitate şi un cinism greu de imaginat după două milenii de civilizaţie. Vrem doar să atragem atenţia că lunga serie de nenorociri şi crime împotriva umanităţii nu s-a încheiat cu procesul de la Nürenberg, nici cu condamnarea comunismului – Europa a refuzat un proces al Comunismului chiar şi în aceşti ultimi ani, aşa cum China nici nu ar îndrăzni să-şi asume uciderea a peste 40 de milioane de cetăţeni în timpul dictaturii comuniste de dupa instaurarea Republicii Populare Chineze. Genocidul armean a trecut în ultimele decenii din spaţiul de interes şi studii al istoricilor în cel al politicienilor. Problema responsabilităţii şi vinovăţiei este acum disputată la cel mai înalt nivel politic. Dintr-o dispută istorică între armeni şi turci a devenit deja o problemă majoră disputată între diverse cancelarii ale lumii. Cu reverberaţii militare şi strategice, cu efecte indirecte legate de zonele de influenţă a puterilor regionale. Dacă pînă mai ieri doar studii istorice aprofundate, precum ale lui Vahakn Dadrian sau Taner Akcam sau voci singulare ale inteligenţiei turce precum ale lui Orhan Pamuk sau Elif Shafak zgîndăreau opinia publică, în 2010 s-a produs o importantă mutaţie a centrului de greutate legat de genocidul armean şi consecinţele lui pe termen lung. (Remus Tanasă)