Se pare că Occidentul nu mai poate găsi printr-o adunare în sine sursele pentru o cultură mare, pozitivă, inepuizabilă. Se pare că Occidentul va trebui să-și revitalizeze trăirea convingătoare a indefinibilei viziuni populare a lumii, a viziunii ei înnobilatoare, în bună parte la vatra spirituală a popoarelor din Răsărit. Este ceea ce încep să simtă mulți din Occident. Mulți socotesc că aceste popoare, și în primul rând poporul român, poate să aibă de astă dată un rol de dăruitor și de inițiator față de Apus, și nu unul de imitator, mai ales prin faptul că poporul nostru are creațiile culte ale spiritualității răsăritene mai adaptate trăirii sale specifice, de popor-punte, și prin aceasta mai apropiate, mai accesibile valorile culturii spirituale răsăritene popoarelor apusene, adică poate arăta indefinitul viziunii acestei culturi în transparența clară, lipsită de cețuri a lucidității apusene. Paradoxul evidențierii indefinitului sau a profundității inepuizabile prin transparența clarității sau a expunerii lucide, atât de scumpe Occidentului, este un apanaj prin excelență al spiritului românesc.
(Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”)