Traducere publicată pe Marginalia (5 august 2019)
Din momentul în care am început să gândesc și, poate, din momentul în care am început să simt, am fost conservator. Circumstanțele de viață au puțin de a face cu convingerile sociale. Mi-am petrecut copilăria, se poate spune, în zona atelierelor de cale ferată. În colegiu, am supraviețuit cu unt de arahide și biscuiți, sărăcia mă îmbrățișa ca o mantie; nici acum nu mă aștept să mă îmbogățesc. Dacă un tânăr este înclinat să avanseze în viață, îl sfătuiesc să adere la un demers „liberal” oarecare, fiindcă elementul conservator care supraviețuiește în țara noastră nu are nici avere, nici influență, nici măcar mijloace adecvate de exprimare.
Prejudecățile liberale – fie ale liberalismului manchesterian de stil vechi, fie ale noului tip de liberalism colectivist – domină de multă vreme curentul nostru de opinii; presa serioasă, fundațiile private, universitățile și chiar patronii care au supraviețuit au fost afectați de acest curent. Liberalul, și de stil vechi, și de stil nou, jură pe evanghelia Progresului. El consideră societatea o mașinărie de creștere, iar fericirea, gratificarea apetiturilor noastre.
Conservatorul, dimpotrivă, vede societatea, ca ceea ce Burke numea vasta cuprindere misterioasă a rasei umane, ținută laolaltă de tradiții, obiceiuri și deprinderi străvechi, un spirit viu; el consideră că fericirea vine din împlinirea datoriei și din înțelegerea vanității dorințelor omenești. (mai mult…)