De unde această nevoie de a vorbi despre doctrine, despre ideologii?
Dar este o nevoie autentică? În peisajul politic românesc se vorbeşte foarte puţin despre doctrine. Despre ideologii se vorbeşte uneori într-o variantă foarte simplificată, însă eu nu am sentimentul că, în ultimii 20 de ani, partidele politice din România au probleme de doctrină, că elaborează o doctrină şi urmăresc împlinirea ei consecventă. Programul lor politic nu e, de obicei, un program doctrinar. E, mai curând, un program strict electoral, o strategie de campanie. Doctrina e mereu în fundal, aproape uitată. S-ar putea vorbi chiar de o criză de preocupare pentru doctrină în partidele noastre politice, şi asta face ca peisajul să fie confuz.
Cum explicaţi prăpastia foarte mare între ceea ce există teoretic, să zicem, şi ceea ce există, adesea toxic şi periculos, practic în politica românească?
Cred, între altele, că noi nu mai avem gânditori politici, nu mai avem teoreticieni, oameni cu idei în materie de politică. Dacă luaţi discursurile parlamentare de dinainte de război, o să vedeţi că existau, pe vremea aceea în România, membri ai parlamentului care îşi puneau probleme de doctrină, care aveau un sistem articulat de idei şi se exprimau în consecinţă; ceea ce astăzi nu mai e cazul. La ora asta, dacă îmi cereţi să pun degetul pe un parlamentar coerent, cu sistemă, am mari dificultăţi să îl identific.
E bună, e rea criza asta? E în spiritul timpului? E România în felul ăsta racordată la ce se întâmplă în Vest?
N-aş zice. Eu nu spun că în Vest toţi politicienii sunt nişte filosofi ai politicului. Nu spun că acolo nu există o componentă vie de pragmatism, care nu implică neapărat participarea tuturor la o construcţie ideologică, dar figurile importante, figurile marcante ale partidelor sunt, în general, oameni cu un fond de gândire propriu integrat în structura doctrinară a partidelor lor. Ceea ce la noi, după părerea mea, nu se regăseşte.
Cum pot deveni periculoase pentru un om, dar şi pentru o societate o doctrină, o ideologie?
Părerea mea în privinţa asta este că orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii şi de revoluţii.
Care ar fi diferenţa specifică dintre ideologie şi doctrină?
Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere. Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.
*fragment din interviul cu Andrei Pleşu (Sursa – Revista 22, nr. 301), text întreg în Cristian Pătrăşconiu (coordonator), „Repere intelectuale ale Dreptei româneşti”, Humanitas, 2010.