Numesc aici de dreapta, din pură convenţie, atitudinea care constă în a considera diversitatea lumii (şi, ca urmare, inegalităţile relative ce decurg de aici) ca un bine, iar omogenizarea progresivă a lumii, propovăduieşte şi realizează prin discursul bimilenar al ideologiei egalitare, ca pe un rău. Numesc de dreapta doctrinele care consideră că inegalităţile relative ale existenţei induc raporturi de forţă al căror produs este devenirea istorică – şi care cred că istoria trebuie să continue – pe scurt, că „viaţa este viaţă, adică o luptă, atât pentru o naţiune cât şi pentru un om”(Charles de Gaulle). Vreau să spun că duşmanul nu e, în ochii mei, „stânga” sau „comunismul”, ori „subversiunea”, ci chiar această ideologie egalitară ale cărei formulări, religioase sau laice, metafizice sau pretins „ştiinţifice”, nu au încetat să se dezvolte de două mii de ani, timp în care „ideile de la 1789” n-au fost decât o etapă, căreia subversiunea actuală, laolaltă cu comunismul, îi sunt fireasca împlinire. […]
A profesa o concepţie anti-egalitară asupra vieţii înseamnă a estima că diversitatea este un dat al lumii şi că această diversitate induce inegalităţi de fapt; că societatea trebuie să preia în controlul ei aceste inegalităţi şi să admită că valoarea persoanelor în raport cu diferite obiecte este incomensurabilă de la o persoană la alta. Înseamnă a estima că, în raporturile sociale, această valoare este esenţial măsurată prin responsabilităţile pe care fiecare şi le asumă, raportate la aptitudinile sale concrete; că libertatea rezidă în posibilitatea efectivă de a exersa aceste responsabilităţi cărora le corespund drepturi proporţionale şi că de aici rezultă o ierarhie bazată pe principiul unicuique suum.[…]
Alain de Benoist, „O perspectivă de dreapta”, editura Anastasia, 1998.