Interviu cu academicianul și istoricul Dan Berindei.
Angela Martin: Comunismul stalinist si, mai târziu, ceausismul au încercat (si au si reusit în buna masura) sa induca anumite perceptii de natura sa schimbe fundamental întelegerea trecutului istoric de catre generatiile prezente si viitoare. Astazi se întâmpla altfel? Considerati ca s-au eliberat, în fine, istoricii de imixtiunea politicului si a ideologicului? Se scrie si se rescrie acum istoria cu mai mult respect pentru obiectivitatea faptelor?
Dan Berindei.: Dintotdeauna istoriografia a fost sub impactul politicului, dar, de asemenea, dintotdeauna, a existat rezistenta adevaratilor istorici. Evident, si astazi apar lucrari care rastalmacesc adevaratul trecut, care reflecta imixitiunile factorilor politici si ideologici, dar important este faptul ca istoricii de seama si cei cu adevarat valorosi îl respecta. În fiecare zi, citesti câte o nazdravanie, dar lucrarile serioase nu cad în acest pacat!
A.M.: Cum apreciati istoria contemporana si pe mai tinerii ei autori sau interpreti a caror viziune pare adeseori foarte diferita de a Dumneavoastra si a congenerilor Dumneavoastra?
D.B.: O lucrare de istorie nu este si nu trebuie sa fie un pamflet sau sa reflecte o reglare de conturi, ci trebuie sa fie o lucrare stiintifica, întemeiata pe un ansamblu de izvoare, iar acestea sa nu fie tratate preferential si selectiv, ci sa înfatiseze sine ira et studio, cu obiectivitate, procesele istorice studiate. În acelasi mod trebuie tratata si istoria contemporana recenta. Fara îndoiala ca exista tineri istorici, ca si altii, mai vârstnici, care abordeaza tratarea istoriei de pe pozitii partizane, pornind de la idei preconcepute, ignorând unele izvoare ori acordând atentie prioritara altora, dar, din fericire exista destui, inclusiv tineri, care-si practica profesiunea cu acribie stiintifica si cu grija de a nu se îndeparta de adevar ori de a-l denatura. Am facut parte din comisii de doctorat în cadrul carora au fost sustinuite remarcabile teze de istorie recenta, construite aproape exclusiv pe baza de izvoare si care fac cinste istoriografiei noastre. Pot sa citez fara sa ezit câteva nume: Cristina Diac, Ilarion Tiu si Stan Stoica, neputând omite nici pe ceva mai vârstnicul Dan Catanus si, neîndoielnic, am nedreptatit prin omisiune pe altii.
A.M.: Dar despre predarea istoriei în scoli, despre manualele scolare ce parere aveti?
D.B.: Atingeti un subiect foarte sensibil. De data aceasta nu este vorba doar de niste manuale, ci de formarea cetatenilor acestei tari. Limba româna, istoria si geografia trebuie sa reprezinte temeiul educatiei fiecarui cetatean pentru a-i da pe deplin simtamintele de apartenenta si identitate. Fara acest temei de educatie nationala nu putem vorbi de cetateni constienti, care sa-si iubeasca patria, sa doreasca sa contribuie la mersul ei înainte si la apararea ei si a intereselor ei. Învatamântul istoriei a ajuns pe o pozitie umilitoare. Este o materie ajunsa pe o pozitie de dexteritate, cu un numar de ore din ce în ce mai redus, pâna la disparitia lor. Modalitatea de alcatuire a manualelor este si ea necorespunzatoare. Manualele sunt construite ca si cum elevii au o baza de cunostinte care le confera o alta posibilitate de comprehensiune. Dar, în realitate, cunostintele acumulate sunt grav deficitare în cursul anilor anteriori, în asa masura încât elevul este aruncat într-o lume despre care cunostintele sale sunt reduse, ceea ce duce firesc la sentimente de respingere a unei materii care înainte era dintre cele mai atractive. Tratarea care nu tine seama de cronologie si de evolutie, în care se combina deseori fortat istoria nationala cu cea universala, nu contribuie la o accentuare a atractivitatii materiei, ci dimpotriva. Necesare ar fi scoaterea istoriei din acest regim auster de dexteritate, o regândire a alcatuirii manualelor si, implicit, a programei. si, mai ales, nu e de dorit o tratare patriotarda, când nu este cazul. Materia istoriei trebuie sa contribuie la formarea atasamentului fata de natiune, sa transfere simtaminte de mândrie elevului, sa nu ocoleasca pildele, exemplele si îndeosebi modelele.
A.M.: Câta intuitie a adevarului – daca pot spune astfel – îi trebuie unui istoric pentru a decripta realitatea îndepartata a unor lucruri, fapte etc., care au cunoscut de-a lungul secolelor multiple perceptii si interpretari limitate sau complet eronate?
D.B.: Înainte de toate, istoricul trebuie sa beneficieze de o capacitate de judecata si de apreciere echilibrata, nepartizana si echidistanta pentru a se putea apropia cât mai mult de adevar. Daca se porneste de la o sentinta, de la o idee preconceputa, drumul ales este gresit de la început. În al doilea rând, trebuie pornita analiza de la cunoasterea deplina sau cât mai larga a izvoarelor. Evident, istoricul poate veni cu solutii de întregire a golurilor de informatie, dar niciodata nu poate sa nu tina seama de izvoarele existente. De asemenea, aceste izvoare trebuie abordate cu spirit critic si nu acceptate fara un control riguros; în nu putine cazuri, poate fi vorba de falsuri si manipulari, ca si de viziuni partizane ale emitentilor. În al treilea rând, istoricul trebuie sa porneasca la constructia viziunii sale asupra momentului istoric sau asupra personalitatii în cauza cunoscând tema abordata, dar si situatii paralele si, totodata, cadrul general. Intuitiile lui Nicolae Iorga ne surprind deseori si astazi în buna masura, pentru ca se sprijineau pe extraordinare cunostinte, memoria sa fiind capabila sa pastreze un numar urias de informatii, care alcatuiau o permanenta „materie prima“ pe care cu inteligenta sa sclipitoare, iesita din comun, le putea utiliza în diferite feluri. Deseori, nebeneficiind în vremea sa de unele izvoare, care aveau sa fie descoperite mai târziu, Iorga se arata capabil de a intui piesa din puzzle care lipsea, ceea ce ulterior avea sa se confirme! Stiinta si buna-credinta, pasiunea si detasarea de viziuni partizane ori de idei preconcepute asigura succesul muncii de cercetare istoriografica.
A.M.: Sunteti, din 1965, membru în Comisia Internationala a Presei. Conduceti în calitate de redactor-sef Revue Roumaine d’Histoire, Memoriile Sectiei de Stiinte Istorice si Arheologie a Academiei Române si Studii si materiale de Istorie Moderna. Sunteti, de asemenea, membru în colegiul de redactie al mai multor publicatii de specialitate, românesti si straine. Ca sa nu mai vorbesc despre cât de mult v-a preocupat fenomenul presei: ati colaborat la elaborarea Bibliografiei analitice a periodicelor românesti. Va intereseaza însa mereu si actualitatea: sunteti prezent în publicatii de informatie sau culturale si la televiziuni, uneori în probleme spinoase. Cum „cititi“ presa de azi, confruntând-o cu realitatea pe care o vedem cu totii cu ochiul liber?
D.B.: Problema mass-media este deosebit de grava. Presa actuala exista sub semnul scandalului si al senzationalului. Chiar si Televiziunea nationala îsi începe telejurnalele cu relatarea crimelor si a scandalurilor! La informatia „sanatoasa“ si de interes general cititorul n-are acces decât prin aspecte negative; evenimentele mondiale ne parvin periferic si marginal. Fiecare ziar sau post de televiziune reprezinta si reflecta pozitiile unor forte politice. Informatia obiectiva, debarasata de partizanat politic, este greu de gasit. Paradoxal, în presa veacului XIX, înainte de 1859, când fiinta regimul cenzurii, informatia era mai bogata si mai variata. Mai grav, chiar în perioada comunista gaseai informatii în „Scânteia“, chiar cosmetizate, daca stiai sa citesti printre rânduri! Mai exista un aspect pe care-l consider negativ. Presa noastra este „internationalizata“ în asa masura încât se încurajeaza plecarea definitiva a tinerilor din tara, se trece cu usurinta sau cu ironie peste sarbatorile nationale, cultivându-se nu dragostea de tara, ci dispretul fata de valorile nationale ale trecutului.
A.M.: Anul trecut, la Bookfest, ati lansat Politica externa si diplomati la începuturile României moderne – o carte care parca ne avertizeaza ca politica de azi este raspunzatoare pentru istoria de mâine. Sunt prezenti în ea, ca si în alte lucrari ale Dumneavoastra, Balcescu, Alecsandri, Kogalniceanu, Al.I. Cuza, spirite carora le datoram Unirea si Independenta statului român. De ce credeti ca într-un moment istoric dificil, ca acesta pe care îl traversam astazi si noi, si Europa, actuala noastra elita este incapabila sa ne adune în jurul unui proiect politic si cultural asemenea elitei acelor începuturi?
D.B.: O viata întreaga m-au preocupat acei ziditori extraordinari ai României moderne, cu felul lor de a gândi si mai ales cu atitudinea lor fata de tara. Acestor fauritori de tara aveau sa li se adauge urmasii lor, cei care au asigurat desavârsirea în hotare nationale a României, dupa grele încercari, sacrificii si jertfe si apoi cei care au cârmuit tara în perioada interbelica. În preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial, România Mare dovedise, prin constructia pe care o realizase si prin locul pe care-l dobândise în lume, viabilitatea marii împliniri din 1918. Elita din vremea aceea si-a facut datoria, în primul rând, multumita daruirii catre tara, în al doilea rând, a fost vorba de o elita crescuta si dezvoltata firesc din sânul societatii românesti. Astazi, iubirea de tara nu reprezinta o trasatura fundamentala a elitei si, de asemenea, clasa politica a zilelor noastre poarta în buna masura caractersiticile unui joc al întâmplarii si al improvizatiei politicianiste. Primeaza prea mult interesele personale si cel putin o parte din actuala noastra elita nu se simte si nu se manifesta ca elita a României. Cu totii suntem pentru Europa si pentru integrarea noastra europeana, dar acest lucru trebuie sa aiba loc în conditii de egalitate si nu fiind considerati niste rude sarace, niste cetateni europeni de rangul al doilea.
Fragment din interviul realizat de Angela Martin pentru Revista Cultura.