D-l A. Vlahuţă a publicat, sunt acum câteva săptămâni, un articol, care porneşte din gândul că Eminescu «n-a întrat el de bunăvoie în războiul politic, ci prietenii şi împregiurările l-au tras». Gândul acesta e un sămn neîndoios că nu l-a cunoscut d-l Vlahuţă pe Eminescu când trăia şi nu şi-a dat silinţa să-l înţeleagă nici după ce a murit. Se vede însă că sunt oameni care pun temei pe spusa d-lui… Vlahuţă, căci Luceafărul din Sibiu a crezut de cuviinţă să reproducă pentru luminarea cititorilor săi articolul d-lui Vlahuţă – fără ca să-şi deie seamă că-l prezentă pe Eminescu drept un fel de sâmbriaş al condeiului ceea ce nici n-a fost, nici nu putea să fie.
Noi, care nu numai după «metodele manuscriselor lui» îl ştim pe Eminescu, ni-l aducem aminte ca om care nu se lăsa să fie «tras» ori «împins», ci umbla totdeauna de capul lui.
Încă la vârsta de douăzeci de ani, când se afla în primul an la Viena, el scria şi îndemna pe alţii să scrie articole politice, pe care nu le plătea nimeni, avea convingeri bine întemeiate în toate cestiunile politice, se unea numai cu oameni care-i împărtăşeau vederile şi nu era dus de nimeni, ci ţinea să ducă pe alţii.
Aşa-l ştim noi cei ce am lucrat împreună cu dânsul.
«Fost-a Eminescu partizan al acelor clase vechi, româneşti pentru că a fost naţionalist ori a fost naţionalist pentru că a fost partizan al acelor clase?» se întreabă un alt scrutător, d-l G. Ibrăileanu.
Aşa ori aşa, nu mai încape nici o îndoială că el era partizan convins şi sincer al «acelor clase vechi », pe care le-a susţinut în coloanele ziarului Timpul, nu tras «de prieteni şi de împrejurări», ci din propriul său îndemn. Dac-ar fi fost om cu oarecare dare de mână, el şi-ar fi jertfit averea ca să publice ziare şi cărţi pentru susţinearea «acelor clase vechi».
Nu era cu toate acestea nici aristocrat, nici naţionalist în înţelesul comun al cuvântului.
La el toate porneau din cea mai curată iubire de oameni.
Îi punea sus în gândul lui pe nemţi, care le dăduseră maselor mari o bună şi sănătoasă îndrumare în viaţa comunală, în cea morală şi-n cea economică şi scăzuseră prin aceasta suferinţele omeneşti. Îi erau deci urgisiţi maghiarii, care, nesăţioşi, asupreau pe alţii şi sporeau suferinţele omeneşti. Pentru acelaşi cuvânt îi erau urgisiţi evreii, «grecoteii cu nas subţire», «bulgăroii cu ceafa groasă», dar şi cei mai neaoşi români, care căutau «traiul bun pe nemuncite». Având inima deschisă pentru suferinţele orişicui, el se uita totdeauna cu un fel de groază împregiurul său, căci pretutindenea îi ieşeau în cale oameni nedreptăţiţi şi chinuiţi de semenii lor.
Alinarea şi mântuirea nu puteau în gândul lui să vie decât de la «clasele vechi», care sunt în primul rând interesate ca lucrurile să meargă bine în ţară, au tradiţiuni în ceea ce priveşte purtarea de grijă pentru bunul mers al vieţii comune, pot să se pregătească în toată lărgimea pentru împlinirea menirii lor fireşti şi nu au nevoie să-şi mistuie puterile în luptă cu greutăţile vieţii zilnice.
Nu va fi avut, poate, dreptate, dar aşa vedea el lucrurile, şi «boier» era pentru dânsul un om care-şi petrece viaţa ostănind pentru binele tuturora. De aceea «trase cu patimă de pe meterezele Timpului în rândurile fraţilor lui de la Românul, dar pentru toate comorile din lumea aceasta n-ar fi tras şi de pe meterezele Românului în rândurile fraţilor de la Timpul».
Dar se va zice că nu erau boierii cum după părerea lui trebuiau să fie, şi mulţi dintre dânşii îşi petreceau viaţa în flecarii ori în desfrâu, se însoţeau cu evrei, cu «grecotei» ori cu «bulgăroi» şi numai puţini mai stăruiau asupra bunelor tradiţiuni ale familiilor lor. Eminescu avea şi bărbăţia de a înfrunta răul, şi de pe meterezele Timpului el trăgea cu aceeaşi patimă şi-n aceia dintre compartizanii săi, care nu erau vrednici să fie socotiţi în rând cu «boierii», căci el nu cauza unui partid o susţinea, ci pentru binele obştesc se lupta şi le era recunoscător celor ce-i dedeau putinţa de a face aceasta.
Dar a săvârşit şi muncă de salahor, şi d-l A. Vlahuţă citează dintr-o scrisoare vorbele: «Aştept telegramele „Havas“, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc.»
Câţi sunt între noi, care-n clipe de amărăciune n-au scris ori n-au rostit, cel puţin, asemenea vorbe !
Iar clipe de amărăciune avea Eminescu în fiecare zi –nu pentru că era muncit de gândul că în zadar îi este munca.
Ce era adecă Timpul acela, în a căruia redacţiune se mistuia Eminescu?
Lucram într-un timp în redacţiune Eminescu, Caragiale, şi eu, care aveam şi administraţiunea.
Fondaţiune nu avea ziarul. Din vânzarea cu numărul ieşea puţin. Abonamentele n-aduceau destul. Ceea ce lipsea se aduna din cotizaţiuni. Azi unul, însă, mâne altul dintre cotizatori se sâmţea jignit de vreun articol publicat în ziar şi ori venea cu o falcă-n cer cu alta-n pământ la redacţiune, ori refuza cotizaţiunea. Era dar «criză» în fiecare zi, harţă necurmată şi nu puteam niciodată să ştiu când şi cât pot să achit din onorare, nici dacă mai poate ori nu ziarul să meargă înainte.
Mai bine n-a fost nici după ce Caragiale şi eu am plecat, şi Eminescu, mai stăruitor, a rămas singur.
Ceea ce l-a ţinut la Timpul n-au fost niciodată «prietenii şi împregiurările», ci nestrămutata lui convingere că muncind acolo săvârşeşte o faptă bună, şi dorinţa de a combate multele rele care se iveau în fiecare clipă împregiurul lui.
N-a fost Eminescu numai poet, ci totodată şi om în cel mai bun înţeles al cuvântului, un neobosit luptător pentru binele obştesc.”
Ioan Slavici – “Opere, VI, Memorialistică”, Constantin Mohanu (ed.), Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, pp. 777-780.
Vezi și editorialul lui Stelian Gomboș intitulat „Naționalismul lui Eminescu”.