Articol publicat pe Adevărul (1 septembrie 2016)
Cenzura ideologică din perioada regimului comunist, nepermiţând o cercetare istorică veridică decât atunci când episoadele sau personajele analizate nu deranjau Partidul Comunist, a reuşit contraperformanţa de a destabiliza materia şi meseria de istoric. Astfel, după aproape cinci decenii de totalitarism, s-au acumulat pasiuni și/sau resentimente, care, după 1989, au început să se manifeste public prin intermediul unor voci acuzatoare la adresa istoricilor. Aceştia din urmă au fost puşi la zid, cum că ar fi susţinut propagandistic regimul prin verdictele lor distorsionate în mod păşunist-comunistoid.
Într-adevăr, au existat multe astfel de deformări ale adevărului istoric, care, inevitabil, au afectat calitatea multor studii din perioada comunistă. Însă, nu toată literatura istorică a fost caracterizată de asemenea derapaje și, în nici într-un caz, o perioadă de cinci decenii ar putea decredibiliza o știință milenară. Nu sunt în măsură să aproximez cât la sută din literatura istorică a fost parazitată de naţional-comunism şi nici cât la sută nu a fost atinsă de acest flagel, însă, important este să reuşim să nuanţăm imaginea de ansamblu, altfel riscăm să cădem în capcana reducţionistă a maniheismului diletant.
Nu întreg domeniul trebuie criticat, ci doar acei istorici care au preferat să-şi urmeze interesul şi/sau ideologia în defavoarea adevărului. „Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilităţile prezentului” (fragment din apelul „Liberté pour l’Histoire”, semnat de 19 istorici francezi în decembrie 2005, text complet AICI). Dacă totuși se condamnă istoria ca întreg, avem de a face cu o ofensivă împotriva unei științe care deranjează pe unii sau pe alții, fapt ce face obiectul unei alte discuții.
În ultimile două deceni s-a putut observa „ridicarea” unor generaţii de umanişti cu pregătire în alte domenii, care au propus să înlocuiască verdictele istoricilor cu propriile verdicte, chiar dacă acribia lor se aseamănă prea puţin cu cea a unor istorici de profesie. Fără parcurgerea unor paşi teoretici, chiar dacă te pricepi la a mânui condeiul, eşti un bun eseist, nu însă şi un istoric.
Tocmai pentru că eseistul este mai degrabă citit de către public decât istoricul, şi în paralel cu răspândirea internetului, din ce în ce mai mulţi indivizi fără pregătire istorică au început să aibă pretenţia de a jongla cu interpretarea trecutului. Pentru a emite o informație veridică este nevoie de puțin discernământ, este nevoie de un parcurs formativ constant, este nevoie de întâlniri benefice. Pentru cei care doresc să fie istorici, informația de specialitate, transmisă și receptată prin intermediul canalelor validate de comunitatea științifică, rămâne esențială.
Cei neavizați găsesc în librării destule lucrări eseistice care trec drept lucrări istorice, iar pe internet descoperă multe narațiuni conspiraţioniste care cică ar exprima adevărul istoric obscurat, creândâ-se astfel destul spațiu, aparent cognitiv, pentru a dubita la nesfârșit cu privire la studiile și cercetările istoricilor. Se așterne astfel un relativism, care decretează, dintr-o dată, că profesia de istoric nu mai înseamnă mare lucru, ba chiar din contra, te face susceptbil de a promova idei şi valori servile, discutabile, anacronice sau, pur şi simplu, retrogade.
După cum este nevoie de nuanţe în aprecierea istoricilor perioadei comuniste, dar și a celor contemporani, la fel este nevoie şi de nuanţe în aprecierea celor care se informează folosind și internetul, adică cei din „generaţia Facebook”. De ce? Pentru că, după cum sugera istoricul Alexandru Zub, motto-ul oricărui „adept al lui Clio”, adică al oricărui istoric, ar trebui să fie sintetizat în două versuri ale lui Paul Verlaine: „Car nous voulons la Nuance encor / Pas la Couleur, rien que la nuance”. Mai multă „nuanță” nu ar strica nici istoricului și nici societății, căci ar crește probabilitatea de a schița alteritatea mai mult ca complementaritate și mai puțin ca adversitate. (autor: Remus Tanasă)