Articol publicat de Lapunk.ro (25 iunie 2014), Europunkt.ro (26 iunie 2014) şi Contributors (16 septembrie 2015)
Dacă ar fi să ne gândim la conceptul de „politică” şi îndeosebi la accepţiunea căpătată de acest termen în imaginarul colectiv al societăţii, vom observa că sensul iniţial a fost erodat de timp, iar în ceea ce priveşte ţara noastră lovitura de graţie aplicată conceptului s-a datorat felului în care clasa politică a înţeles să dea consistenţă acestei activităţi.
Pe parcursul secolelor, semnificaţia termenului a fost nuanţată în funcţie de tipologia şi mentalitatea elitei conducătoare, pentru ca odată cu epoca modernă politica să presupună în mod obligatoriu existenţa uneia sau mai multor grupări organizate numite partide, fiecare cu setul propriu de valori doctrinare. Cu alte cuvinte, atunci când facem referire la politica modernă trebuie să avem în vedere o viaţă de partid ancorată doctrinar.
Doctrinele se nasc din străduinţa de înţelegere a lumii şi, în vederea unei racordări sincere la societate, adeptul unei doctrine se adaptează în mod rafinat la detaliile realităţii înconjurătoare, nedorind neapărat a le schimba decât în situaţie de criză acută.
Existenţa şi vigoarea unei doctrine este dată de gradul de asumare a acesteia de către oamenii politici reprezentanţi ai respectivei doctrine, fapt cu atât mai remarcabil cu cât ideile doctrinare de bază sunt îmbrăţişate şi de cetăţenii de rând ce reuşesc să perceapă semnificaţia lor. O doctrină clădită pe principii sănătoase ar putea asigura celui ce o îmbrăţişează o mentalitate dimensionată principial şi, în consecinţă, o conduită publică stimată sau cel puţin apreciată. Asumarea unei doctrine politice nu garantează nici viaţă privată exemplară, nici prezenţă publică elogiată şi, evident, nici reuşită profesională. După cum afirmam mai sus, principiile care acţionează vectorial o doctrină pot oferi o perspectivă atitudinală asupra societăţii, căci, politica are drept scop aflarea de soluţii viabile pentru o reprezentativitate echitabilă şi nepărtinitoare a comunităţii de apartenenţă.
Sunt de părere că o doctrină politică ce este calibrată la scară umană oferă un instrument eficient de raportare la relaţia dintre politic, economic şi social, printr-o optică ce înfăţişează organic legătura intrinsecă dintre reprezentaţi şi reprezentanţi (clasa politică). Cu alte cuvinte, un politician conştient de valorile doctrinare ce le reprezintă va fi ceva mai responsabil faţă de alegătorii care l-au votat, în virtutea pretinsului set de valori exprimate prin doctrină.
Acestea fiind precizate, consider că trebuie făcută legătura cu situaţia politică din România post-decembristă şi adăugat faptul că puţini au fost la noi în ţară politicienii care şi-au asumat responsabil o doctrină. Inexistenţa unor doctrine coerente şi bine conturate pe eşicherul politic autohton poate fi explicată prin lipsa sensibilităţii doctrinare a oamenilor de rând, datorată carenţei de cultură politică, şi, nu în ultimul rând, de lipsa generală a probităţii morale din partea celor care s-au implicat şi se implică în domeniul politic. Aceştia din urmă sunt conştienţi că politica necesită câteodată compromisuri, iar a fi „posesorii” unei viziuni doctrinare asumate este mai onorabil decât a te mândri cu lipsa unei astfel de viziuni.
Regulile unei societăţi civilizate şi plurivalorice, în consecinţă regulile unui stat ce se doreşte a fi democratic, implică ideea de a rezolva pe calea paşnică a dialogului orice polemică de ordin politic; dacă ne raportăm la cultura dialogului trebuie să înţelegem că nu întotdeauna este cu putinţă de a declara unic propriul punctul de vedere, indiferent de argumentele şi contra-argumentele existente. În plus, animozităţile dintre taberele politice pot degenera în tensiuni sociale şi chiar violenţă fizică. Pentru a evita un astfel de scenariu, partenerii politici trebuie să ajungă la anumite înţelegeri care de multe ori implică ideea de compromis. În momentul în care partenerii de discuţii îşi asumă anumite principii doctrinare, compromisul poate doar să folosească ieşirii paşnice din impas fără a călca pe propria conştiinţă şi mai ales fără a înşela încrederea propriului electorat. Cu siguranţă, compromisul devine corupţie dacă propria conştiinţă suferă în detrimentul contului bancar personal, iar în aceste condiţii electoratul îşi pierde speranţa că persoanele desemnate prin vot îşi vor dedica timpul guvernării şi administrării „cetăţii”.
Dacă situaţia persistă şi încrederea în clasa politică dispare pe termen lung, conceptul de „politică” este pervertit de imaginea corupţiei generalizate a celor implicaţi în acest domeniu. Astfel se instaurează în mentalul colectiv falsa impresie că activitatea politica este inutilă căci, din cauza presupusei corupţii patologice aferente acestei activităţi, oricine va intra în politică va fi corupt sau va fi fugărit pe uşa din spate; simplificând, a face politică ar putea înseamna de fapt a-ţi redimensiona bunăstarea personală în defavoarea bunăstării celor mulţi. Se pierde astfel din vedere că nu asistăm la o criză a activităţii politice ci la lipsa eticii personale a celor implicaţi direct în acest domeniu. O etică care, cred, ar fi mai viguroasă dacă omul politic şi-ar asuma serios câteva principii doctrinare.
Neîncrederea în activitatea politică cauzează un dezinteres generalizat faţă de elementele de bază ale culturii politice, ceea ce dezavantajează pe cei care speră să ofere o nouă croială corpului politic, printr-o implicare directă responsabilă şi consecventă propriei viziuni; dezavantajaţi sunt şi alegătorii care, în cazul în care se vor prezenta la urne, vor putea fi uşor seduşi să acorde propriul vot partidului sau candidaţilor cu ofertă electorală atractivă în sens demagogic sau comercial.
Cetăţeanul de rând ar trebui să înţeleagă că a face politică nu înseamnă politicianism iar viitorii candidaţi sau aspiranţi la funcţii politice ar trebui să fie conştienţi că politica nu este o profesie ca oricare alta. În momentul în care politica nu se axează pe idei şi principii, în momentul în care aceasta se rezumă numai la jocuri de culise, esenţa conceptului este afectată, efectele fiind rinocerizante pentru societate.
Politica, precum libertatea, implică o doză semnificativă de responsabilitate fără de care această activitate îşi pierde menirea altruistă; în lipsa responsabilităţii, politica tinde să devină „afacerea privată” a unei minorităţi rupte de realitatea înconjurătoare care se cere a fi reprezentată şi nicidecum mimată.
Politica a devenit o caricatură atât pentru cei care o practică cât şi pentru cei care teoretic ar trebui să fie tutelaţi de această activitate. Imaginea aceasta distorsionată este o consecinţă nu doar a moravurilor personale a celor implicaţi direct; un alt motiv este reprezentat de vicierea relaţiei dintre partidele politice şi acele instituţii care ar trebui să fie imune schimbărilor de putere. Mă refer aici la condiţionarea instituţiilor teoretic apolitice, cum ar fi cele culturale, economice, de către partidul care deţine majoritatea electorală, prin „clientelarea” personalului, în special a conducerii instituţiilor.
Aceasta înseamnă că angajaţii unor astfel de instituţii sunt dependenţi de jocurile politice de culise, a se citi de culoarea politică, iar un astfel de scenariu determină adesea funcţionarea dificilă a respectivelor entităţi. O astfel de politicizare riscă să elimine meritocraţia şi chiar etica din ecuaţia societală. Lucru cu atât mai incoerent cu cât condiţionarea nu se face în numele unei viziuni doctrinare, axate de obicei pe principii sau valori, ci în dorinţa de a menţine puterea politică prin mijloace care ar trebui să fie apolitice. Se creează astfel imaginea prepotenţei politicului în detrimentul societăţii şi al individului.
Un astfel de verdict, nefavorabil şi drastic în acelaşi timp, a putut fi dat la vremea sa de către un important politician al ţării nostre, Petre P. Carp: „Una din principalele şi cele mai dintâi griji ale noastre are să fie ca împiegaţii să fie altceva decât numai o clientelă politică de opoziţie, când adversarii sunt la putere, o clientelă politică, când amicii sunt la putere. Nimic nu demoralizează un popor mai mult decât aceasta, pentru că atunci luptele nu mai sunt pentru idei, luptele nu mai sunt pentru convingeri, luptele sunt pentru posturi, luptele sunt pentru buget”. (autor: Remus Tanasă)
0 thoughts on “Argument pentru seriozitatea politicii”