„Jertfa noastră pentru o idee isvorăște dintr-un anume atașament, dintr-o consumare a ființei noastre interioare în vederea împlinirii ei. Cu toate aparențele sale pozitive și creatoare, dragostea pentru o idee abstractă, năzuind către un bine ideal și formal poate aduce după sine și rezultate negative. Cel ce se dăruie unei idei până la uitarea și jertfirea de sine are firește o mare forță morală: puterea de depășire, topirea diferitelor forme ale egoismului. Dar este îndeajuns numai atât ca actul nostru să fie creator?
Nu, și iată de ce: în numele unei idei, în numele unei abstracțiuni s-au putut purta acțiuni dăunătoare omului și societății. În istorie găsim exemple frecvente de susținere a afirmației noastre; să amintim numai războaiele religioase și este îndeajuns.
Dragostea pentru o idee nu trebuie să ia locul dragostei de om, și să devină instrumentul eficient pentru o himeră a minții noastre, să aruncăm în suferință pe cel ce ne este frate prin natură și destin. Omul viu, omul concret, promovarea condiției lui către forme superioare de viață este fundamentul dragostei noastre”.
(Ernest Bernea – Preludii, Bucuria plenitudinii, p.238)